Patriotismul fondatorilor Rugului Aprins

Patriotismul - un cuvânt care, din păcate, este evitat astăzi sau este rostit cu timiditate, cu jenă, mai degrabă, urmare tocmai a erodării înțelesurilor sale profunde. Fiindcă propaganda multiplelor dictaturi prin care a trecut România în secolul XX, cea comunistă în special, a contribuit masiv la această „realitate” deforma(n)tă.

S-ar putea înțelege, din ultimele două articole ale acestei rubrici, că dedicarea totală către căutarea mistică, pe calea rugăciunii și a trăirii isihaste, i-ar fi îndepărtat total de lume pe membrii emblematici ai Rugului Aprins - ceea ce ar fi o eroare. În realitate, cei peste 50 de participanți, în timp, la întâlnirile Rugului Aprins erau personalități cu pregătiri universitare și ocupații foarte diverse, de o uimitoare policromie, preoți de mir și monahi, oameni de artă și scriitori, oameni dedicați științelor exacte, dar animați deopotrivă de deschideri culturale universale: filosofi, literați, muzicieni, artiști plastici, medici, matematicieni, fizicieni, chimiști, biologi, arhitecți, ingineri, economiști, specialiști în drept, sociologi etc. și, bineînțeles, teologi. Căutarea isihastă le era temelia, iar asta se petrecea strict în lăuntrul Bisericii, întrucât erau intelectuali îmbisericiți.

Fiindcă majoritatea trăiau în lume, cu excepția câtorva monahi, nu puteau rămâne indiferenți la problemele cele mai acute și la crizele social-politice prin care trecea lumea în care se nevoiau. Iată de ce căutau și răspunsuri, uneori au și găsit, la aceste încercări.

În ceea ce privește cei câțiva membri fondatori, dar și cvasi-majoritatea celorlalți participanți la întâlnirile Rugului Aprins, se poate afirma fără greș că erau adevărați patrioți. Astfel încât încă din perioada de formare, înainte de întâlnirile Rugului Aprins pornite în anii ’40 la Mănăstirea Antim din București, câțiva dintre ei au luat atitudine fermă împotriva exceselor și extremelor politice.

Jurnalistul și poetul Sandu Tudor, viitorul Părinte Daniil de la Rarău, a scris în ziarul „Credința” articole foarte aspre atât împotriva extremei drepte, cât și împotriva extremei stângi. Fapt pentru care a avut greu de pătimit, și dintr-o parte, și din cealaltă, fiind băgat în lagăre și închisori, sub diferite pretexte. A murit pentru Hristos, ca un martir, în închisoarea de la Aiud (17 noiembrie 1962).

Articolele sale, scrierile altor personalități ale Rugului Aprins reprezentau în acei ani o alternativă decentă, echilibrată, inteligentă la naționalismul de inspirație extremistă care bântuia în toată Europa. Jurnalistul Sandu Tudor aduce astfel o contribuție asupra căreia nu s-a meditat îndeajuns, anume pledează pentru „universalismul românesc” și scrie memorabile pagini, explicit patriotice, polemice, totodată, la adresa curentelor (pseudo)națio­naliste ale vremii. Iată un fragment din articolul „Patriotismul străbun”, publicat în ziarul Credința, nr. 569, 22 octombrie 1935: „Avem și noi partide naționaliste care voiesc să ne învețe ce e dragostea de țară. Ce rușine stearpă, ce sărăcie e «ideea națională» a lor! Din pricina aceasta nu are puterea să răstoarne brazda acestei țări, să o reînnoiască, să rodească cum trebuie. Ca să înțelegeți toată greutatea de adevăr a acestor cuvinte, ar trebui să ne împrospătăm în suflete ceva din vechiul patriotism rumânesc, azi cu desăvârșire pierdut, acea iubire de «sfânta moșie». Patriotismul nostru de astăzi aproape nici nu există. E un patriotism laic, burghez, de împrumut, uscat, învățat papagalicește o dată cu catehismul, pe băncile școlilor primare, la o serbare de fine de an lângă un tricolor. E venetic. A fost găsit de către tinerii boieri «bonjuriști» pe străzile Parisului și e fructul Revoluției franceze, nu al celei rumânești. Din pricina aceasta, «ideea naționalistă», vânturată ca o marfă electorală, nu poate trece de șovinism, adică de o exaltare oarbă a egoismului «valahist», un fel de idolatrie tâmpă de sine însuși.

Străbunul patriotism, iubirea rumânească de țară, acest glas al pământului nostru înăbușit de automatismul ideilor patriotarde ale demagogilor, e cu totul altceva. Mai întâi, el e un simțământ firesc, larg, religios, care suie din adâncuri spre înălțimi, un grai viu pe care îl auzi tremurându-ți în măruntaie și în oase, ce te leagă cu talpa de glia și căminul tău, ridicându-te cu fruntea în soare și în stele...

Mult mi-e drag și aș dori să vorbesc despre vechiul patriotism rumânesc, așa cum l-a întrezărit fratele nostru tragic și nebun, Eminescu, așa cum îl putem și noi afla, risipit în hrisoave și în cronici, dar mai ales viu de tot în cântecele țăranilor și haiducilor, în atingerea cu pământul, apa și văzduhul rumânesc. Dar cum să vorbești în veacul tuturor strâmtețelor despre această largă generozitate rumânească? E așa de îndepărtat de noi acest înțeles, pentru că nu mai trăim duhovnicește nimic.

Am uitat să ne iubim țara și femeia cu o dragoste curată, cu simțământul fără prihană cu care ți-e dragă o floare, un vas antic zmâlțuit minunat, un vers rar sau o icoană legendară. Am pierdut de prisos această bogăție. Ea a existat cândva.

Un ucenic de demult începea așa viața maestrului său: «părea că îi e rușine de a se afla într-un trup». Așa și nouă azi, ar fi să ne fie rușine de a ne afla robi legați de trup și pământ, în chip josnic; pentru că trupul și pământul sunt atunci piedici, scopuri în sine. E o rușine atunci să ai un trup sau o patrie, ca tot ce stă în egoism și șovinism. Patria și trupul sunt numai niște punți peste care să treci în tărie și cu smerenie spre cer și spre suflet. Pământul e sfânt pentru că reazimă pe umerii lui un cer cu stele și te face să descoperi înălțimile și adâncimile lumii. Trupul e sfânt pentru că e un templu în care e o luminiță dumnezeiască.

Adevăratul patriotism înțelege neamul ca un uriaș trup sfânt în care umblă ca într-un altar sufletul lui Dumnezeu. Patriotismul străbunilor noștri așa era, sacru, se confunda cu Biserica. Din pricina aceasta, nu ca în Apus, Biserica și Statul una au fost totdeauna, niciodată în vrăjmășie”.

Patriotismul fondatorilor Rugului Aprins nu era nicidecum o formă de activism politic, ori o formă de permanentă luptă cu cei de alte nații, nu era filetism. Dimpotrivă. Sandu Tudor încheie astfel articolul de mai sus: „În vechime pentru bunii și străbunii noștri a fi pravoslavnic, a fi ortodox și a fi rumân era același lucru. Patriotismul nostru înainte de Revoluția franceză era una cu credința noastră. Patriotismul rumânesc de altădată era o scară spre duhovnicie, era o generozitate, nu frica de oameni de alt neam, sau rasă. Era dragoste demnă de neam și lege, nu ură inferioară și șovină. Din pricina aceasta a fost rodnic”.

Profesorul universitar Alexandru Mironescu (1903-1973) - membru fondator al Rugului Aprins, împreună cu Sandu Tudor și cu părintele Benedict Ghiuș -, cercetător chimist, filosof, scriitor, a trăit impecabil întreaga sa viață, fiind un model de patriotism. Ca și Sandu Tudor, a scris încă din interbelic memorabile pagini. Ulterior, mai ales în Jurnalul său, publicat deja integral (3 volume), dar și în alte scrieri memorialistice, pot fi găsite nenumărate pagini exemplare, care-i ilustrează patriotismul.

Scrierile acestor personalități ale Bisericii și, mai ales, viața lor ne demonstrează că extremismul politic nu trebuie confundat cu patriotismul.