Păzirea călcâiului

Finalul textului din Psalmul 55:6 (în ebraică 56:7) păstrează o formulare interesantă: "ei vor păzi călcâiul meu, ca şi cum ar căuta sufletul meu". O întrebare legitimă care se pune priveşte expresia "a păzi călcâiul". Paza sugerează protecţia, de ce atunci cel care păzeşte "caută sufletul" celui care se roagă, adică îl prigoneşte?

Verbul ebraic şamar înseamnă într-adevăr "a păzi", dar sintagma "a păzi călcâiul" se referă la vrăjmaşii care pândesc orice oportunitate de a-l ataca pe orantul asemănat unui rege (Marvin E. Tate, Psalms 51-100, Word Books, Dallas, 1990, WBC 20, p. 70). De altfel, titlul psalmului i-l atribuie regelui David, atunci când a fost prins de filisteni în Gat (versetul 1, din păcate lipsă în Biblia Sinodală). Mitchell Dahood amendează textul, observând că expresia "a păzi călcâiul" nu mai apare în alt loc. În schimb, el propune în loc de âaqebay, "călcâiele mele", âoqebay, "uneltitorii împotriva mea" (Psalms II: 51-100. Introduction, Translations and Notes, Yale University Press, New Haven / London, 2008, p. 44). Călcâiul vătămat Totuşi, aşa cum vom vedea, expresia nu este singulară, e adevărat însă că apare în Septuaginta, nu în textul ebraic. Călcâiul reprezintă partea cea mai vulnerabilă, pe care un soldat încălţat în sandale trebuie să şi-l protejeze. Şi în mitologia greacă vulnerabilitatea călcâiului este sugerată de "călcâiul lui Ahile". În discursul lui Iosua (în varianta Septuagintei), conflictele cu popoarele canaanite rămase în Ţara Făgăduinţei sunt asemănate cu obiectele mici care aduc însă neplăceri mari: "atunci să ştiţi că Domnul nu va mai nimici de dinaintea voastră aceste neamuri; şi ele vor fi pentru voi laţuri şi pietre de poticnire şi cuieân călcâie şi ţepuşeân în ochi, până ce voi veţi pieri de pe acest pământ bun pe care vi l-a dat Domnul, Dumnezeul vostru" (Iosua 23:13; Biblia lui Anania). Popoarele canaanite sunt asemănate cu uneltele de vânătoare (laţuri), obiectele de poticneală (pietrele) şi de vătămare (cuie şi ţepuşe). În Facere 49:17, apare sintagma "călcâiele cailor", redată de Sinodală prin "piciorul calului" sau de Anania, "glezna calului": "Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul". Varianta reprezintă o paralelă foarte interesantă: cei care pândesc sunt prin aceasta asemănaţi cu şerpii şi viperele, care muşcând calul de picior răstoarnă călăreţul. Imaginea devine prin aceasta sugestivă, asemănătoare proverbului "buturuga mică răstoarnă carul mare". Şarpele, deşi este un animal mic, la prima vedere vrednic de dispreţ, prin strategia atacului poate provoca unui călăreţ înarmat căderea. În Psalmul 48:6, orantul îi expune lui Dumnezeu prigonirea pe care o suferă: "Pentru ce să mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei?". Totuşi, în ebraică şi greacă, vrăjmaşii înconjoară chiar "călcâiele mele" (âaqebay). Înţeleasă literalmente, sintagma "a înconjura călcâiele" ridică aceleaşi probleme, dar seamănă foarte mult cu cea discutată, "a păzi călcâiul". Se invocă aceeaşi figură militară: oşteni înarmaţi stau la pândă, în poziţii-cheie de jur împrejurul ţintei, pentru a ataca la timpul potrivit. Păzirea ca pândă Cazul cel mai interesant rămâne în acest context bine cunoscutul text al Protoevangheliei: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul" (Facere 3:15). Sinodala traduce problematic, cu două verbe diferite, acolo unde în original era unul singur. În ebraică, şuf înseamnă "a apuca puternic", "a lovi", dar Septuaginta a redat prin grecescul tereo, "a păzi". Sensul este tot negativ. Ar trebui de aceea tradus prin acelaşi cuvânt, dacă mergem pe varianta ebraică de exemplu: "aceasta îţi va lovi/vătăma capul, iar tu îi vei lovi/vătăma călcâiul". IPS Anania a optat pentru o traducere ingenioasă: "Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti Lui călcâiul". Dincolo de identificarea subiectului din prima propoziţie (aceasta, adică sămânţa, sau acela, deci unul dintre urmaşii pe linie bărbătească, iar în sens duhovnicesc Hristos), "ţintirea" sugerează "pânda", încercarea de a lua prin surprindere. Dacă însă punem alături Psalmul 55:6 cu Facere 3:15, sensul sintagmei se adânceşte. Şarpele care "păzeşte călcâiul", adică îl pândeşte pentru a-l muşca, caută de fapt sufletul omului, vrea să ucidă. În sens duhovnicesc, literalitatea formulei este foarte expresivă: şarpele caută sufletul, moartea spirituală, nu simpla lichidare fizică, iar veninul său este unul spiritual. Ca o mică paranteză, ar trebui în traducerea textului sacru să urmărim pe cât se poate literalitatea, pentru că ea ascunde în multe cazuri elementele pe care tâlcuirea patristică le recuperează în cele mai mici detalii. Ridicarea călcâiului În Noul Testament, în Ioan 13:18, Mântuitorul le explică ucenicilor la Cina cea de Taină despre rolul trădătorului, citând Psalmul 40:9: "Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul". Ceea ce atrage aici atenţia este faptul că exact o parte vulnerabilă a corpului, care de obicei este atacată şi pândită, va fi ridicată împotriva cuiva ca act de agresiune. Unii comentatori au considerat ridicarea călcâiului drept un gest de dispreţ (George R. Beasley-Murray, John, Word Books, Dallas, revised edition, 1999, WBC 36, p. 236). În egală măsură, este şi o ironie. Agresorul este atât de puternic, încât îşi permite să îl lovească pe orantul din Psalm chiar cu zona cea mai sensibilă. Trădătorul Iuda L-a "lovit" pe Hristos prin sărutul dat, care trebuia să fie un gest de prietenie şi reverenţă faţă de învăţător, dar care s-a dovedit mincinos, ca o muşcătură de şarpe. Dacă revenim la Facere 3:15, sămânţa sau urmaşul s-ar înţelege că îl loveşte pe şarpe chiar cu călcâiul. Îl atacă practic cu o parte sensibilă, pe care şi-o poate vătăma în "duşmănia" cu şarpele. Citându-se textul din Psalm despre "ridicarea călcâiului", se sugerează că trădătorul Îl tratează pe Mesia drept şarpe, încercând să-L zdrobească. În realitate, Mântuitorul Îşi va ridica însă călcâiul asupra şarpelui (diavolului), lovindu-l cu o parte vulnerabilă, dar pricinuindu-i zdrobirea capului. Partea vulnerabilă, simbolizată de călcâi, o reprezintă umanitatea Sa, expusă morţii umilitoare de pe cruce, ca o momeală pentru şarpele-diavol care credea că poate să muşte vătămător şi să-şi răspândească veninul (moartea). Puterea lui Hristos de a lovi cu călcâiul capul şarpelui se transmite şi ucenicilor, iar prin extensie, Bisericii întregi. În Luca 10:19, Mântuitorul îi anunţă pe ucenicii trimişi în misiune: "Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma". Creştinii sunt pândiţi în permanenţă de diavol, sunt "păziţi" de puterile întunericului care aşteaptă orice ocazie pentru a-i ataca: "Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (1 Petru 5:8).