Pe calea judecăţilor de bunăvoie
În Bucureşti, taximetriştii sunt, mai abitir decât în alte localităţi, nu doar pricepuţi mânuitori ai cailor-putere pe drumurile cele mai rapide către destinaţie, dar şi atenţi observatori ai fenomenelor sociale şi purtători de mesaj ai opiniei publice. Am realizat aceasta într-o după-amiază ploioasă din toamna trecută, ca pasager grăbit, în drum spre slujba de seară de la Catedrala Patriarhală. Circulaţie greoaie, aşteptare îndelungată pe la semafoare, doar radioul comutat pe un post de ştiri îşi urma nestingherit fluxul informaţional.
Atent la trafic şi rezervat la început, conducătorul auto a devenit apoi din ce în ce mai deschis în exprimarea gândurilor sale. De la una la alta, după conversaţiile despre vreme, el a atacat frontal tema sezonului, pe care o așteptam, de când am observat că a privit lung potcapul meu şi anteriul revărsat pe bancheta din spate a maşinii sale. Fără să ridice tonul, a emis următoarea opinie: „Ştii ce zic eu? Decât să stea oamenii ăştia pe ploaie şi pe frig aici, la moaşte, ca să ceară o viaţă mai bună, mai bine ar face coada asta în faţa Guvernului, să se vadă că nu-i de joacă cu poporul!” L-am întrebat dacă e sindicalist şi mi-a răspuns că nu e decât un simplu cetăţean. I-am mulţumit la despărţire şi i-am recomandat să se gândească la faptul că rugăciunea multor oameni poate avea efecte pozitive în societate, mai puternice şi mai de durată decât alte forme democratice de manifestare publică.
Am meditat îndelung în seara aceea, de veghe la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, privind către chipurile oamenilor care veneau în valuri către întâlnirea lor de taină cu Sfinţii. Către capăt, cei nou-veniţi la rând sunt mai volubili, comunică mai mult cu companionii lor de ascensiune spirituală, sunt mai receptivi la ofertele negustorilor ambulanţi. Pe măsură ce înaintează către Colina Bucuriei, paşii se armonizează cu inima în ritmurile rugăciunii şi, în atmosfera de tămâie şi de busuioc, fiecare presimte că sărbătoarea îi luminează întreaga fiinţă.
Biserica a conservat, peste veacuri, această formă veche de sărbătoare comunitară a hramului parohiilor şi mănăstirilor: pelerinajul la locurile sfinte, binecuvântate de prezenţa moaştelor. Din primele veacuri creştine şi până în zilele noastre, itinerariile de pelerinaj se întretaie pe harta întregii lumi. Iar marile oraşe de la noi adună an de an, la zi de sărbătoare, mulţime de închinători de pretutindeni.
Prin comparaţie cu alte manifestări publice din timpurile noastre, hramurile bisericilor sunt într-adevăr atipice. Nu au nici pe departe explozia de sunet şi lumină a competiţiilor sportive, a festivalurilor tematice sau a concertelor de muzică modernă, nici agitaţia mitingurilor şi a demonstraţiilor. Firul conducător pe calea sfinţilor e monodia bizantină şi succesiunea molcomă a programului liturgic. Însă ceea ce se vede şi se aude în afară are rădăcini profunde în adâncuri. Pentru că hramurile se petrec în spaţiu şi în timp, dar ne deschid mereu porţi către veşnicie.
Pelerinii sunt sinceri când spun că se roagă pentru sănătate, pentru sporul casei şi armonie în familie sau pentru o viaţă mai bună. Însă răbdarea şi jertfelnicia lor nu pot fi explicate deplin nici de ochiul vigilent al mass-mediei, nici de microscoapele analizelor sociologice şi antropologice sau de sondajele de opinie organizate ad-hoc. Acolo, în cele câteva secunde de atingere a sfintelor moaşte, desprinşi de toate cele ale lumii, fiecare se regăseşte pe sine, ca în faţa judecăţii lui Dumnezeu. La judecăţile din lumea aceasta, oamenii cer altor oameni să dea socoteală de relele pe care le-au făcut. La Spovedanie şi la întâlnirea cu Sfinţii, fiecare vine cu sufletul deschis, ca să se judece pe sine însuşi şi să înainteze împreună cu semenii pe calea mântuirii, nu după rânduielile oamenilor, ci după dreptatea lui Dumnezeu. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: „De ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (1 Co. 11, 31). Şi câtă nevoie avem, fiecare dintre noi, de judecata cea de bunăvoie!