„Pe cât te vei coborî, pe atâta te vei înălţa”

Lepădarea de sine, ca imperativ categoric al urmării lui Hristos, nu presupune nimicirea persoanei în sensul desfiinţării de sine, ci mai degrabă o atitudine smerită faţă de Cel ce este (Ieşire 3, 14). Părinţii Bisericii ne recomandă smerenia ca stare permanentă a sufletului, pentru că numai aşa putem fi modelaţi de mâna Creatorului, gata fiind să împlinim poruncile Sale. Cuviosul Teognost ne recomandă într-una din scrierile sale să ne socotim „furnică şi vierme întru toată simţirea, ca să te faci om modelat de Dumnezeu. Căci de nu vei fi mai întâi aceea, nu va urma aceasta; şi pe cât te vei coborî, pe atâta te vei înălţa. Când te vei socoti pe tine ca nimic înaintea Domnului, cum zice Psalmistul, atunci te vei face din mic mare, pe nebăgate de seamă. Şi când vei crede că nu ai şi nu ştii nimic, atunci te vei îmbogăţi şi în făptuire, şi în cunoştinţa de laudă întru Domnul” (Teognost, „Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie”, 3, în Filocalia, vol. 4, Bucureşti, 2017, p. 287).

De fapt, Însuşi Domnul Iisus Hristos a zis: „Oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11). Ce trebuie să învăţăm de aici? Că niciodată nu trebuie să ne încredem total şi exclusiv în propriile noastre puteri, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa noastră. De ce? Pentru că vrăjmaşul diavol acţionează distructiv exact atunci când credem că suntem cei mai puternici, adică în momentele de glorie ale vieţii. De aceea, ar trebui să fim cu luare aminte, întrucât putem comite greşeli foarte grave, exact atunci când suntem exagerat de siguri pe noi înşine, încrezători în forţele noastre proprii. Căderea va fi cu atât mai zdrobitoare pentru cel mândru, cu cât, aflându-se aproape sau chiar în vârful piramidei ierarhice a acestei lumi, Îl va fi nesocotit pe Dumnezeu şi darurile Sale. Fiind foarte sigur pe tine însuţi, având experienţă multă într-un anumit domeniu de activitate, dobândită desi­gur prin multă trudă, poţi da greş foarte uşor dacă nu eşti smerit, şi astfel te vei asemăna alpinistului care a căzut de la înălţime pentru că nu s-a asigurat cu coarda de siguranţă, sau îndemânaticului pilot de curse care a murit în timpul raliului pentru că nu şi-a legat centura de siguranţă.

Acelaşi lucru se aplică şi în viaţa spirituală. Adeseori ne străduim din adâncul inimii să creştem duhovniceşte, să împlinim poruncile evanghelice, să practicăm virtuţile şi într-un moment de neatenţie, când ne socotim experimentaţi, cădem din acea stare frumoasă la care am muncit din greu. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul recomandă să avem permanent mintea la Dumnezeu, iar atunci când ne rugăm să nu folosim cuvinte multe, „căci poliloghia împrăştie de multe ori mintea”. Urmând îndemnul Bisericii „de câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui”, să ne smerim mai mult, să ne lepădăm de noi înşine, renunţând la egoism şi la patimi şi îndrăznind să ne împărtăşim cu Hristos, întru Care pace vom avea (Ioan 16, 33).