Pe urmele strămoşilor care au sfinţit locurile

Am mers acolo unde părinţii aşteaptă cu ochii umezi copiii plecaţi în lumea largă şi unde casele vechi încă mai respiră prin lut şi bârne de lemn uscat de salcâm. Am mers în sate uitate de lume, dar nu şi de Dumnezeu. Am fost  pe urmele bunicilor, moşilor, strămoşilor şi pe urmele serdarului Adam.

Am luat calea Moldovei spre Câmpia Tecu­ciului, unde pe malurile Bârladului, la estul județului Galaţi, se află comuna în care m-am născut, Drăgănești.

După câteva ore bune am ajuns pe meleagurile natale şi în zilele care au urmat am cutreierat împrejurimile aşa cum nu am mai făcut-o vreodată.

A fost un alt fel de a mă ­bucu­ra  de locurile copilăriei împreună cu sora mea, Elena, care trăieşte în diasporă. Chiar dacă anii trec, expe­riențele de viață ale fiecăreia dintre noi ascund în adâncul sufletelor noastre şi locurile copilăriei, care ne întorc în timp şi ne lasă să căutăm, să găsim,  să vedem prin amintiri, imagini, peisaje, să simţim parcă, aşa, ca altă­dată, universul copilăriei, clipele în care auzeam glasul părinţilor, momentele în care recunoşteam murmurul vocii bunicilor care suna blând împletind ­poveşti închipuite doar de ei.

Nostalgia, nădejdea, spe­ranța întâlnirii cu rudele ne-au dus paşii  pe meleaguri neuitate. Şoaptele cu rugăminţile părinţilor noştri bătrâni şi gârboviţi de muncă ­­    ne-au înduioşat şi aşa am luat drumul localităţilor unde au crescut şi unde părinţii şi bunicii lor au rădăcini. Dorul de pământul copilăriei le-a dat putere să ne roage smeriţi, ca nu cumva să ne ceară prea mult, să le îndeplinim ­dorinţele. Satul Adam, acolo unde s-au născut părinţii tatălui, localitatea  Suraia, de unde vin mama şi părinţii mamei, comuna Tudor Vladimirescu, acolo unde într-un lan de porumb s-a petrecut ­Minunea de la Vladimireşti.

„M-a rugat tata să-i îndeplinim o bucurie, să-l ducem în satul părinţilor şi al bunicilor lui“, mi-a mărturisit sora mea, Elena.

Tata, în etate de 84 ani, a avut rugămintea să mergem în satul Adam, unde s-au născut părinţii lui şi unde bunicii l-au mângâiat de puţine ori în copilărie.

La Adam, pe podişul Covurluiului

Așadar, am pășit în satul Adam, pelerini porniţi dintr-un prezent zgomotos spre un fel de întoarcere în timp, cu speranța amintirilor trecute prin cei 60 de ani de când tata nu mai ajunsese pe aceste meleaguri.

„Tată, nu am mai fost pe aici de 60 de ani, nu-mi mai aduc aminte nimic şi nu cred că mai ştiu vreun neam. Mai bine mergem la mănăstire să ne rugăm, tată, măcar să rămân şi eu cu bucuria asta în suflet că am mai ajuns odată aici, pe urmele strămoşilor care au sfinţit locurile“, ne spune tata îngânând în sine amintiri doar de el ştiute.

Iată-ne, aşadar, luând drumul deluros, sălbatic şi spectaculos spre Mănăstirea Adam. Prin pădurea Banciu, apoi prin satul Adam, direct pe vârful Dealului Apărătura, am găsit o privelişte care îţi recompensează pe deplin efortul călătoriei.

Biserica Mănăstirii Adam din comuna Drăguşeni, judeţul Galaţi, este una dintre vechile aşezări ­monahale ce ne-a păzit, ne-a luminat, ne-a trezit la credinţă prin veacuri, iar astăzi ne oferă mărturii despre trecut. ­Situată pe ­Dealul Apărătura, cel mai înalt deal din codrii de la Adam, mănăstirea are hramurile „Adormirea Maicii Domnului“ şi „Izvorul Tămăduirii“. ­Actuala biserică a fost zidită între anii 1802 şi 1813 şi restaurată din temelii după 2000, dar ­istoria sa este mult mai veche. Începe cu dragostea unui călugăr venit aici din Răsărit, prin anul 1559, când a adus cu el Icoana Maicii Domnului - Făcătoare de Minuni.

Pentru cei care nu cunosc ­încă, Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam se confundă cu istoria mănăstirii. Tradiţia spune că icoana a fost adusă prin aceste locuri, la mijlocul celui ­­­
de-al XVI-lea veac, de către un călugăr din Răsărit. Acesta a încredinţat-o unui cioban din parţile Adamului, care pe la 1559 a ridicat „în condrii Ghenghii” un schit din lemn cu hramul ­„Duminica Tuturor Sfinţilor".

Biserica este o construcţie ­veche, în formă de cruce, cu arhitectura în stil moldovenesc.

Pictura datează din secolul al XVIII-lea, este realizată în ulei și tempera, a fost restaurată în anii 2006-2007, împreună cu catapeteasma. Cea mai veche pisanie a bisericii datează din 1869 și menționează: „În ­zilele prea înălțatului Domn ­Carol I, 1869 octombrie 20, cu ajutorul Celui Prea Înalt și al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au pus în repa­­rație această biserică“.

Documentele istorice afirmă însă că mănăstirea a fost ctitorită de căpitanul Adam, în timpul domnilor moldoveni Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, la mijlocul secolului al XVII-lea, iar biserica a fost sfinţită la 14 octombrie 1652.

Desfiinţată la 1960, Mănăstirea Adam a fost reînfiinţată în 1991, ca mănăstire de călugări, până în anul 2001, când a redevenit mănăstire de maici. După această dată, întreaga activitate a fost revigorată, realizându-se consolidarea bisericii, alimentarea cu apă curentă şi amenajarea anexelor gospodăreşti.

Veche vatră monahală, Mănăstirea Adam, din judeţul Galaţi, a administrat, încă din timpul Mitropolitului Veniamin Costachi, un spital de boli neuro­psihice care funcţiona în apropiere, mutat apoi la Socola, în Iaşi. În acest context, la vechea sihăstrie de la Adam, prin programul „Sănătate pentru sate”, s-a dovedit încă o dată grija maicilor pentru tămăduirea sufletească şi trupească a tuturor celor care se află în suferinţă.

Pe vârful Dealului Apărătura

Aici descoperim, eu şi sora mea, Elena, pentru prima dată, Mănăstirea Adam. Tata mai ajunsese în copilăria lui aici. Noi suntem foarte fericite şi totodată mulţumite pentru faptul că i-am îndeplinit tatei această dorinţă de a ajunge în satul natal al părinţilor lui şi satul copilăriei.

Odată ajunşi în faţa intrării se iţeşte biserica mănăstirii. Este simplă şi frumoasă, iar locul este ca de basm. Intrăm să facem o rugăciune şi atunci l-am întâlnit pe părintele arhimandrit Veniamin V. Boțoroga, slujitor și duhovnic al așeză­mân­tului, despre care aflasem, printr-un concurs de împrejurări, că scrie poezii.

Am primit în dar de la părinte cartea de poezii „În curgerea timpului“, volum prin intermediul căruia poetul speră să ajungă la inimile cititorului, părintele fiind un om pentru care cuvântul este mereu hrană spirituală.

Apoi ne plecăm capul, ne smerim firea umană pentru a primi binecuvântare.

„Tataie, cum te numeşti?“, ­întrebă părintele Veniamin.

„Dumitru, părinte, vă rog să mă binecuvântaţi şi pe mine că sunt om bătrân şi am venit aici după 60 de ani să-mi găsesc rudele şi nu am mai găsit pe nimeni, dar sunt bucuros că am ajuns aici la mănăstire“, zise tata smerit şi bucuros totodată.

Vizităm locurile dimprejur şi suntem încărcaţi de linişte şi mulţumire.

Fiind Înainte prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, obştea monahală trebăluia de zor  şi mirosul de prescuri calde ne îndemna să ne apropiem de locul în care călugăriţele lucrau într-o permanentă stare de jertfă şi de bucurie, de ospitalitate, de comuniune. Părintele Veniamin ne-a povestit cu drag despre istoria mănăstirii şi despre pregătirile pentru sărbătoarea ce avea să urmeze, „Adormirea Maicii Domnului“, care este şi hramul mănăstirii.

Ne-am rugat, ne-am smerit şi ne-am bucurat de această zi ­binecuvântată în care am petrecut alături de tata şi în preajma locurilor sfinte pe unde au stârnit praful cu piciorul multe generaţii de credincioşi şi cu siguranţă bunicii, moşii şi strămoşii noştri.

Pământul de sub picioarele copilăriei mamei

Ziua care urma să vină era dedicată vizitării rudelor din partea mamei, spre Vrancea cea cu legenda babei Vrâncioaia care ­­şi-a pus flăcăii să adune oşti pentru Ştefan cel Mare, rămas singur în faţa otomanilor.

Urma să mergem în comuna Suraia, pe malul drept din lunca Siretului, pe urmele bunicilor vrânceni şi pe pământul de sub picioarele copilăriei mamei, dar şi al nostru în vacanţele petrecute la bunici.

Mama, Ilinca, încă are rude în viaţă, aşa că le-am vizitat cu drag şi dor şi am împărţit pomană pentru sufletele adormiţilor şi, umblând în vechiul cimitir unde bunicii şi strămoşii îşi odihnesc veşnicia, ne-am trezit sufletele adormite de viaţa cotidiană.

„Aici sunt părinţii mei înmormântaţi, iar aici sunt bunicii şi în cimitirul nou sunt fraţii mei care s-au prăpădit înainte de vreme“, ne spune mama cu nodul în gât. „Anii au trecut, a trecut şi viaţa, aşa, ca un vis“, îngână ­mama în sinea ei.

Chiar dacă a fost o zi plină de emoţii şi stări diferite, am simţit că energia locurilor a fost bună pentru sufletele noastre. Am descoperit şi alte valori care dau sens vieţii şi am înţeles mai abitir că fericirea este o experienţă  subiectivă.

Mai spre sud, la Mănăstirea Vladimireşti

Am auzit multe despre Mănăstirea Vladimireşti, dar nu am ajuns până acum în aceste locuri. Mănăstirea Vladimireşti este situată în apropierea localităţii Tudor ­Vladimirescu din județul Galaţi.

Construcția Mănăstirii Vladi­mirești din Galați a început în anul 1938, în urma vedeniilor avute de tânăra Vasilica Barbu Gurău, care mai apoi a devenit maica Veronica, stareță și stavrofora acestei mănăstiri.

Minunea de la Vladimireşti ­s-a petrecut într-un lan de porumb ce aparţinea familiei sorei Lica. Ea a văzut o lumină coborând din cer. Mântuitorul prezent în acea lumină, însemnând locul cu o flacără ce a căzut pe pământ, i-a spus sorei Lica să construiască o mănăstire de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“.

„Pe când culegeam la păpușoi, a venit Bunul Dumnezeu să se coboare pe pământul nostru, înconjurat de o luminã minunată și slăvită, arătându-se în fața unui putregai ca mine, dezvăluindu-și iubirea ce o are pentru neamul omenesc și pentru cel din care mă trag eu, dându-mi poruncă să spun lumii să se pocăiască, mărturisind Cuvintele Cerești primite”, scrie măicuța Veronica în cartea „Minunile din comuna Tudor Vladimirescu. Noi Vedenii, Semne și Vindecări“.

Poarta de la intrare, de lemn, în stil maramureşean este foarte frumoasă. Pe aleea lungă care duce în apropierea bisericii totul este îngrijit şi plin de flori. Rânduri de viţă-de-vie se zăresc în apropiere. Intrarea în incintă se face pe o alee străjuită de tei, trecând pe sub clopotniţă. De o parte şi de alta se află stăreţia şi căminul preoţesc. Biserica situată în mijloc este înconjurată de corpul de chilii. Totul este foarte bine organizat. Măicuţele se gospodăresc singure.

Biserica mare, construită pe locul primei apariţii dumnezeieşti, în formă de cruce, conform tradiţiei ortodoxe, are hramul „Adormirea Maicii Domnului“. La est de biserica mare este situat paraclisul, iar la sud Altarul de vară.

În partea stângă a naosului se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, ­Mireasă, pururea fecioară!”

Sfântul Altar a fost construit pe locul primei apariţii dumnezeieşti. Lângă biserică se află mormântul maicii Veronica, ­care a fost stareţa Mănăstirii Vladimireşti.

Aceste călătorii prin viaţă, prin sate, mănăstiri, biserici, cimitire, amintiri ne fac să ne raportăm la noi şi la lume cu mai mult realism şi mai multă smerenie şi să nu mai alergăm după idealuri, ci să ne bucurăm de lucruri simple, de întâlnirile cu rudele, de locurile care au un cuib ascuns în inimile noastre, cuib în care sufletul fiecărui adult este unul de copil al lui Dumnezeu.

Aşa a fost călătoria pe calea Moldovei prin sate neumblate, uitate de lume, dar nu şi de Dumnezeu, pe urmele copilăriei noastre, dar şi a părinţilor noştri, pe urmele bunicilor, moşilor, strămoşilor, ale serdarului Adam şi ale maicii Veronica.

În curgerea timpului
Ne înscriem şi noi,
Asta-i soarta viului, 
Să lase zilele înapoi.

....

Curge timp spre mântuire
Într-o viaţă de credinţă
Dacă dai multă iubire
Şi ai multă pocăinţă.

Arhim. Veniamin V. Boțoroga, În curgerea timpului, Ed. Centrului Cultural „Dunărea de Jos“, Galaţi, 2023