Pelerină în „raiul Sihăstriei“

„Am fost cinci la părinţi. Mama ne lua de mână şi ne ducea de mici la biserică. A fost tare bine când am ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo am văzut eu şi am primit cea mai multă lumină şi alinare. Aici, eu mă simt în rai.“ Sunt cuvintele doamnei Tasica Ivan, o profesoară de 87 de ani din Galaţi, care şi-a pus viaţa la picioarele lui Dumnezeu, de care a ascultat de mică.

A revenit în pelerinaj la Mănăstirea Si­hăs­tria din judeţul Neamţ. Aici a pri­mit cea mai multă lumină, aici se spovedeşte, aici se simte acasă. E în vârstă, dar e tare vioaie. A mers cu trenul, cu microbuzul, cu ocazie, dar a ajuns până la urmă. Îi era tare dor de Sihăstria...

„Am învăţat acasă să fim cuminţi şi să ascultăm de Dumnezeu“

Doamna Tasica Ivan s-a născut în comuna Lascăr Ca­targiu, actualmente Schela, din judeţul Galaţi, la 14 august 1927. „Am fost cinci la părinţi, şapte, de fapt, dar doi au murit de mici. Am învăţat acasă să fim cuminţi şi să ascultăm de Dum­nezeu. Mama ne lua de mână şi ne ducea de mici la biserică. Ne lua şi la Sfânta, pe câmp, când era secetă. Era o icoană a Maicii Domnului pe care o aduceau într-o trăsură în sat la noi, pentru ploaie. Şi se făceau rugă­ciuni şi îndată venea ploaia. La Paşti, trebuia să fim şi noi îmbrăcaţi altfel şi ne cumpăra târlici, încălţări din cârpă cum erau pe-atunci. În rest, din luna martie, când dădea colţul ierbii, până toamna târziu, umblam cu picioarele goale. Pentru că hainele erau foarte scumpe pe vremea aceea. Mama, deşi ne iubea mult, nu ne-a arătat asta niciodată. Şi a făcut bine, că ne-a călit pentru viaţa aceasta dură. Fiecare avea sarcina lui: «tu mături la găini, tu pe prispă, tu duci vaca la cireadă...»“, înce­pe să ne povestească doamna Tasica, pensionară, fostă profesoară de biologie.

A trăit vremuri grele. Mergea la şcoală cu o geantă confec­ţionată în casă, dintr-o bucată de aşternut, din care nu lipseau creionul, despre care micii şcolari ştiau că e din piatră şi trebuiau să aibă mare grijă, să nu-l scape, că se spărgea uşor, ca şi plăcuţa de ardezie, pe care scriau. De ziua Regelui, tabloul conducătorului din faţa clasei era luminat cu beculeţe. Elevii îi transmiteau de fiecare dată urări de sănătate, dorindu-i „să fie viteaz ca Mihai, domnul Ţării Româneşti“. „Ne răspundea Regele de fiecare dată la felicitări. Apoi, a venit Gheorghiu-Dej la conducere. Multe lipsuri... Nu erau bani atunci. Noi nu eram chiar prăpădiţi, dar tot ne era greu. Aveam treizeci de oi, două vaci, păsări şi zece hectare de pământ. Din asta trăiam. Eram mai mică decât coada sapei, mă lua tata lângă el, ca să mă ajute cu rândul la prăşit, că eram tare firavă“, mărturiseşte bătrâna profesoară.

A făcut şapte clase în sat, apoi a început o şcoală profesională la Galaţi. Dar a simţit că poate mai mult, aşa că s-a transferat la Liceul gălăţean „Mihail Kogălniceanu“, unde i s-au echi­va­lat unele studii, iar pentru alte­le a dat diferenţe. Ultimul an l-a făcut la Liceul „Vasile Alecsan­dri“ din Galaţi. „Erau particulare liceele atunci. Venea casiera de multe ori: «Hai, afară, taxa!» Îi spuneam eu că vine tata s-o plătească, dar uneori mai întârziam, că aşa era de greu... Stăteam în toaletă până când urma să intre profesorul la oră şi mă strecuram în clasă odată cu el“, îşi aminteşte doamna Ivan.

I-a plăcut biologia şi s-a ata­şat, totodată, de profesoara care i-a predat această materie în liceu, Elena Drăgoescu. Aşa că, după opt ani de liceu, a intrat cu examen la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Studiile postuniversitare nu se mai plăteau, trebuiau achitate însă căminul şi cartela la masă. „La cantină, un an sau doi a fost cartela mai ieftină, dar apoi nu ne-au mai dat cartelă deloc. Îmi cumpăram o masă de prânz, atât. Dimi­neaţa ne duceam şi mâncam ce mai găseam pe mese, resturi, o bucată de mar­meladă şi puţină pâine. Aveam o colegă din Lisa, Fă­găraş, dormeam amândouă în pat. Era mai îndrăzneaţă ea şi seara mă lua din sala de me­di­taţie şi mergea cu mine la masă. Mie mi-era ruşine să merg să cer mâncare, eram în stare să mor de inaniţie, numai să nu cer. Dar ea nu mă lăsa până nu mă lua. Parc-o văd cum se ducea la bucătărie şi cerea: «Daţi-mi şi mie, că mi-e foame». Venea, îmi aducea ce căpăta şi apoi pleca iar, să ceară şi pentru ea: «Mi-e foa­me!» «Păi, tocmai ţi-am dat...», începea bucătăreasa. Atunci prietena mea arăta spre mi­ne: «Vedeţi, aia şi dacă moare nu vine aici, aşa că o suplinesc eu»“, povesteşte râzând profesoara.

După ce a terminat facultatea, a refuzat să facă cerere pentru repartiţie. S-a lăsat la voia lui Dumnezeu. A fost repartizată la Piscu, o comună aproape de Galaţi, unde a predat biologia cinci ani. „Aveam şi câteva ore de chimie şi fizică, pentru completarea catedrei. A venit într-o zi acolo o inspectoare, Maria Corbu. Eu eram în laborator, lucram cu două eleve. Cred că i-a plăcut de mine şi mi-a propus să vin ca pedagog la Liceul Pedagogic din Galaţi, ca să-mi pot face buletin de Galaţi şi să predau în oraş în conti­nuare apoi biologia“, spune doamna Tasica Ivan. Urmând sfa­tul inspectoarei, a fost me­to­distă câteva luni la Pedagogic, reluându-şi activitatea, după obţinerea formalităţilor necesare atunci, ca profesoară de biologie la şcolile 18 şi 9 din oraş, la Liceul nr. 5 timp de optspre­zece ani şi apoi opt ani la Liceul de Biologie, actualul Liceu Teo­retic „Emil Racoviţă“ din Galaţi, de unde s-a şi pensionat. Fiind o şcoală de profil, a avut satisfacţii foarte mari. A pre­gă­tit generaţii de medici, biologi şi profesori. Numai după ce s-a pensionat a pre­gătit, acasă, 18 viitori me­dici. „Am fost se­veră ca profesoară. La teză fă­ceam subiectele pe numere, ca să nu se inspire unii de la alţii. Şi când le corectam, corectam pe nu­mere şi nu şo­văiam deloc, eram foarte co­rectă la notare. Le mai compa­ram o dată, la final, tezele notate, ca să fiu sigură că i-am eva­luat cum trebuie. Mi-au mulţumit elevii şi după ani, la în­tâlnirile pe care le-au organizat, că le-am dat note reale. Acum am uşile deschise la toate spi­­talele“, ne spune zâmbind doamna profesoară. O caută şi acum foştii elevi să-i ceară sfatu­ri de viaţă, pe care generoasa pro­fesoară li le oferă cu satisfacţie.

Lepădând grija cea lumească

Nu a fost niciodată căsă­torită. A fost mereu aproape de Dumnezeu, dar după pensiona­re s-a ocupat şi mai mult de suflet. Aşa a ajuns la Mă­năstirea Sihăstria. Citise toate cărţile părintelui Ioanichie Bălan şi a vrut să-l cunoască. „A fost tare bine când am ajuns la Sihăstria. Acolo am văzut eu şi am primit cea mai multă lumină şi alinare. Aici eu mă simt în rai. Aici am cunoscut părinţi sfinţi, pe părintele Cleopa, părintele Paisie, părintele Ioanichie, la care m-am şi spo­vedit. M-am mărturisit, că aveam păcate grele, am spus şi eu la orele de educaţie ateistă lucruri pe care nu mi-aş fi dorit niciodată să le spun. Acasă, la pregătire însă, recuperam. Începeam meditaţia cu Tatăl nostru, pe care unii elevi nici nu-l ştiau. Procuram cărţi de rugăciune şi le dădeam. Le explicam că fără Dumnezeu n-or să reuşească la facultate şi nici în viaţă“, spune profesoara.

„Vă rog să mă credeţi că eu după ce mă spovedeam la părintele Ioanichie Bălan simţeam că zbor. Părintele Cleopa ne dădea sfaturi preţioase despre cum să ne comportăm şi cum să păs­trăm credinţa. Eu pe părintele Cleopa l-am văzut tot timpul ca pe un patriarh din Vechiul Tes­tament“, mărtu­ri­seşte doamna cu chip luminat şi cosiţe albe, strânse la spate cu baticuţul.

Ne spune că nu se simte singură, ci cu Dumnezeu. Citeşte din scrierile sfinte încercând să înţeleagă totul prin prisma credinţei, meditează sau lucrează goblenuri. Duce o viaţă foarte chizbuită şi din fiecare pensie face parte tuturor celor despre care află că au nevoie. Are un apartament în centrul Galaţiului pe care l-a donat mănăstirii fără să pretindă ceva în schimb. „Va avea Dumnezeu grijă de mine, nici nu mă îndoiesc. Şi apoi, dacă n-oi mai putea, mă duc la un azil, am pensie. Am bani puşi deoparte pentru înmormântare şi pentru toate pomenirile“, se destăinuie doamna Ivan.

În zilele de sărbătoare ajunge tot timpul la biserică înainte de în­ceputul slujbei şi rămâne în ru­găciune până la sfârşit. Şi-ar dori să poată lepăda toată grija cea lumească, cum frumos în­deamnă imnul Heruvic. „Mi-aş dori să pot să mă adun, să nu mă mai rog cu mintea îm­prăş­tiată. Dar ştiu că îngerul e ală­turi şi se roagă cu mine şi am în­cre­dere că Dumnezeu nu mă va lăsa, pentru rugăciunile lui“, mai spune cu smerenie şi cre­dinţă pelerina în „raiul Sihăs­triei“.