Pelerinaj spre Împărăţia lui Dumnezeu

Îmi amintesc, legat de căutările creştinilor, relatarea unei povestiri arabe de către un faimos scriitor brazilian contemporan. Povestirea vorbeşte despre un om care caută o comoară pe care a visat-o, în depărtări, înfruntând mari greutăţi, pentru ca, la sfârşit, să afle că aceasta se afla în propria-i curte.

Pelerinajul este, de asemenea, o căutare şi fiecare pelerin caută ceea ce consideră, în conformitate cu catehizarea sau spiritualitatea sa, a fi demn de căutat. Chiar dacă e drumul spre inima noastră, înăuntrul nostru, acolo unde se şi află Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 17, 21), pelerinajul poate constitui calea bătătorită spre aceasta. Tânărul din povestea arabă nu ar fi aflat comoara dacă nu făcea tot drumul său iniţiatic. Pelerinul, de asemenea, prin căutarea sa, reuşeşte să-şi răspundă la anumite întrebări, cu condiţia ca pelerinajul să nu fie formal, ci autentic. Dar ce înseamnă un pelerinaj autentic? Nu, nu voi încerca să ofer un răspuns acestei întrebări. Voi creiona doar câteva impresii ale unor oameni care s-au folosit din anumite pelerinaje. Pelerinajul are sens dacă este singurul scop al omului, în timpul efectuării lui. Altfel, devierea, prin diverse cumpărături, chiar şi de obiecte liturgice, te face să aluneci de pe calea pelerinajului. Atenţia sporită, meditaţia, în linişte, la viaţa ta, în general, şi la călătoria din timpul pelerinajului te pot ajuta să găseşti unele răspunsuri. Dacă pelerinajul este însoţit şi de convorbirea avută cu un duhovnic experimentat, precum şi de participarea, cu mintea şi inima, în aceeaşi linişte, la unele slujbe din biserică, atunci roadele sale vor apărea, cu siguranţă. Curios este că, în multe cazuri, roadele pelerinajului autentic te fac să nu mai repeţi pelerinajul sau să nu-l repeţi ca pe un drum spre ceva, ci ca pe o urmare a pornirii interioare, adică un pelerinaj în sens invers, de la Împărăţia dinăuntru spre lumea de afară. Imaginile sfinte, slujbele şi cuvintele duhovniceşti nu vor avea rezonanţă în inima noastră, dacă acolo nu se află deja Împărăţia, dacă pana Duhului Sfânt nu ne-a mişcat, în vreun fel. Rândul impresionant care se formează, cu ocazia zilelor de cinstire a unor sfinţi, poate şi este bine să fie ziditor de suflete pentru creştinii care se nevoiesc în aşteptare. Totuşi, această nevoinţă, sprijinită, de cele mai multe ori, cu alimente, de către instituţiile laice sau bisericeşti din localitatea cu pricina, se poate transforma într-o aşteptare la o coadă ca oricare alta, dacă nu se ţine cont de importanţa evenimentului şi a întâlnirii de la capătul rândului. Sfântul Dimitrie cel Nou se află, cu cinstitele sale moaşte, zilnic în Catedrala patriarhală din Bucureşti, dar prezenţa credincioşilor, în număr atât de mare, tocmai de ziua pomenirii lui, este o dovadă de iubire deosebită, manifestată prin jertfa cea ziditoare a rândului. Fie ca răbdarea, tăcerea, ascultarea şi rugăciunea noastră, a celor care stăm în rând, să fie răsplătită cu deschiderea uşilor Împărăţiei dinăuntrul nostru!