Pelerinajul la Cuviosul Dimitrie, răstimp de bucurie şi rugăciune

Am avut bucuria să stau de vorbă, în preajma sărbătoririi la Bucureşti a 250 de ani de la aducerea moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, cu venerabilul părinte Constantin Strugariu, despre scopul şi felul în care s-a desfăşurat pelerinajul la Catedrala Patriarhală înainte de 1989, dar şi cum s-a dezvoltat în perioada libertăţii, până în zilele noastre. Părintele Strugariu, originar din Gura Humorului, a absolvit Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu în 1976, iar după ce a lucrat ca ghid la biserica-monument de la Borzeşti, a mers să studieze teologia în Germania, la Regensburg şi Freiburg. După revenirea din Germania, în 1986, a lucrat în Administraţia Patriarhală, iar ca preot a slujit la Biserica Podeanu din Capitală. Astăzi este retras, ca preot pensionar, la căsuţa moştenită de la bunicii din Cacica, judeţul Suceava, şi mai vine în Bucureşti la consultaţii medicale.

Părinte Constantin, cum aţi văzut, de-a lungul timpului, pelerinajele de pe Dealul Patriarhiei din Bucureşti, atât în calitate de tânăr teolog, cât şi ca preot, după 1989?

Pelerinajul, ca una dintre formele de manifestare şi trăire a credinţei, constă în parcurgerea individuală sau în grup a unui traseu spre o biserică ce adăposteşte moaşte de sfinţi sau icoane făcătoare de minuni, spre a primi cu credinţă din harurile bogate pe care respectivele moaşte sau icoane le au ca dar de la Dumnezeu. Dacă ne referim la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, acestea încă de la aşezarea lor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti au avut mulţimi de credincioşi care veneau să le venereze, dar mai ales în preajma prăznuirii sale, iniţial la 26, apoi la 27 octombrie, spre a se ruga pentru rezolvarea unor probleme duhovniceşti sau chiar materiale. Pelerinii participau şi înainte de 1989 la slujbele din ziua de pomenire a Cuviosului, săvârşite conform rânduielilor tipiconale, şi se închinau la sfintele moaşte. Exista şi obiceiul de a atinge flori sau obiecte personale. Cu ocazia acestui pelerinaj, mulţi credincioşi se spovedeau şi se împărtăşeau, dacă primeau dezlegare. Până la Revoluţia din 1989, slujbele, inclusiv cu ocazia acestui pelerinaj, se oficiau de regulă în biserică. Au fost ani când sfintele moaşte se aşezau într-un baldachin în curtea catedralei, iar într-un an chiar autorităţile au insistat să fie aşezate la Biserica „Sfântul Nicolae”-Vlădica. În acea perioadă începuse demolarea câtorva biserici şi situaţia era destul de tensionată.

Când anume aţi reuşit să surprindeţi acele pelerinaje, din perioada regimului comunist?

Eu eram tânăr student teolog, la magisteriu, în 1978-1979, apoi în primii ani de doctorat, până în 1982, am putut observa pelerinajele. Slujbele erau înăuntru, pentru câţi oameni veneau să se închine. În unii ani era scoasă racla în curte, mai spre lumânărarul de acum, când veneau puţin mai mulţi oameni, iar într-un an a fost dusă chiar la biserica de la poalele dealului, cum am spus.

Spuneaţi că aţi fost ghid la Borzeşti înainte de 1989. Cum se manifestau credincioşii acolo, având în vedere situaţia din ţară?

Din 1977 am fost angajat aproape cinci ani ca ghid la Borzeşti, Protoieria actuală Oneşti, judeţul Bacău. Acolo este, conform tradiţiei, sub Altarul bisericii-monument istoric, stejarul legat de viaţa lui Ştefan cel Mare. Veneau atunci şi grupuri de elevi care voiau să depună jurământul şi să devină pionieri acolo, iar unii insistau să facă acest lucru chiar în biserică. I-am rugat de fiecare dată să organizeze evenimentul în curte, unde era bustul voievodului, spunându-le că acolo e mai larg şi luminos. Trebuia să dăm dovadă de mult tact şi pricepere. Biserica era deschisă permanent şi se făceau şi slujbe periodic, ea fiind filie a Parohiei Răcăuţi, care era localitate puţin mai mare. După ce am plecat eu, bisericuţa a fost inclusă în oraşul Oneşti, preoţii slujind alternativ acolo. Când se termina slujba, trebuia pregătită rapid biserica pentru sosirea grupurilor de turişti. Ajutam la slujbe şi la strană, dacă era nevoie. În această perioadă am fost la studiile de magisteriu la Bucureşti. Atunci am avut ocazia să văd pelerinajele de praznicul Sfântului Dimitrie.

Cum au evoluat pelerinajele la Sfântul Cuvios Dimitrie începând cu anul 1990?

După Revoluţia din 1989, situaţia s-a schimbat mult. Biserica Ortodoxă Română, ca de altfel şi celelalte culte religioase recunoscute, a început să se manifeste deschis atât în privinţa rânduielilor cultice, cât şi în domeniile serviciilor de caritate, susţinând persoanele aflate în nevoie. Pelerinajele au recăpătat treptat vechea lor strălucire. După 2007, când a fost ales ca Patriarh Preafericitul Părinte Daniel, au fost reluate procesiunile numite „Calea sfinţilor”, cu participarea preoţilor din protoieriile Capitalei, dar şi cu mulţi credincioşi. Procesiunea începea la Mănăstirea Radu Vodă sau la baza Dealului Patriarhiei, unde se întâlneau persoanele care duceau raclele cu sfintele moaşte şi care urcau apoi spre Catedrala Patriarhală, unde erau întâmpinate de Preafericitul Părinte Patriarh, însoţit de alţi arhierei. Se săvârşea o mică rânduială de rugăciune, iar Preafericitul Părinte Daniel rostea un cuvânt de întâmpinare a pelerinilor. Astfel de pelerinaje se săvârşeau şi în Sâmbăta lui Lazăr, dar mai ales cu ocazia pomenirii Sfântului Cuvios Dimitrie. Cu această ocazie erau aduse de către ierarhi ortodocşi din străinătate moaşte ale unor sfinţi din alte Biserici Ortodoxe surori sau icoane făcătoare de minuni. Menţionez că asemenea pelerinaje mai sunt organizate şi în alte oraşe sau locuri sfinte din ţară, cum sunt cele de la Iaşi, Sfânta Cuvioasă Parascheva, din 14 octombrie, Galaţi, de Sfântul Apostol Andrei, 30 noiembrie, Suceava, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, Mănăstirea Nicula, de Adormirea Maicii Domnului, în 15 august. Subliniez rolul important al pietăţii ortodoxe de cinstire a moaştelor şi a icoanelor făcătoare de minuni în întărirea credinţei şi a Bisericii Ortodoxe.