Pelerinii Rugului Aprins

Părintele Andrei Scrima practicase o formă de monahism itinerant, așa cum am arătat în articolul nostru de acum o săptămână. Este doar unul dintre motivele pentru care receptarea persona­lității sale a fost deficitară, abia în ultimele două decenii producându-se un reviriment, odată cu publicarea operei părintelui profesor Andrei Scrima. Relativ puțin practicat și studiat în Ortodoxia de nuanță românească, fenomenul călugărilor itineranți are o multiseculară și bine cunoscută tradiție în creștinism.

Istoria creștinismului ortodox enumeră câteva personalități care, cel puțin în anumite perioade ale vieții, au practicat asemenea forme de căutare spirituală, itinerantă, u­ne­ori premeditat, programatic, alteori forțați de împrejurări sociale, (geo)politice etc. În ceea ce privește Rugul Aprins, devenit itinerant din motive politice, părintele Ioan Kulâghin este socotit un bun exemplu, la fel cum este și unul dintre ucenicii acestuia, părintele Andrei Scrima.

Monahismul itinerant este splendid ilustrat în literatura clasică de volumul Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate - care circulă mai des cu titlul Povestirile pelerinului rus -, a cărui ediție românească publicată la Editura Deisis (Sibiu, 2001) este cea mai completă. Dar și creștinismul ortodox românesc a avut monahi itineranți ori simpli creștini a căror viață poate fi clar asociată cu cea monahală. Exemplul cel mai bun este cel al ciobanului Moș Gheorghe Lazăr din Șugag (1846-1916), canonizat recent de Biserica Ortodoxă Română. Ceea ce se poate observa, totuși, este că aceste forme de itineranță sunt foarte rare, determinate de cauze social-politice, adesea, cel puțin în ultimul secol, și se împletesc cu pelerinajul propriu-zis.

Iar uriașa temă a pelerinajului creștin (ortodox) are la rândul ei nuanțe și adaptări, funcție de secolul în care se petrece. În spațiul românesc s-a ocupat profesionist de acest subiect sociologul Mirel Bănică, în volumul Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (Editura Polirom, 2014).

În fond, așa cum diametrul unui cerc a fost inspirat definit drept „coarda maximă”, așadar cea mai mare coardă care poate fi trasată în interiorul unui cerc, tot astfel itineranța poate fi definită ca un pelerinaj maxim, perpetuu - ceea ce nu este deloc exagerat, și ne este uneori amintit inclusiv în literatura creștină. Este o formă de a lua distanță de lume, în general, de a te „înstrăina”, iar modelul luminos al părintelui Ioan cel Străin (Ioan Kulâghin) este exemplar - a scris despre aceasta părintele profesor Andrei Scrima în cartea sa Timpul Rugului Aprins, apărută în mai multe ediții la Ed. Humanitas, a mai scris doamna Anca Manolescu în câteva memorabile studii și eseuri, a se vedea între altele volumul acesteia Modelul Antim, modelul Păltiniș (Ed. Humanitas, 2015).

Mă voi opri în cele ce urmează la un bun exemplu, o personalitate emblematică a Rugului Aprins, Sfântul Cuvios Sofian Boghiu (1912-2002). Chiar dacă am mai scris aici despre părintele Sofian Boghiu (Ziarul Lumina, 6 noiembrie 2024), nu am insistat asupra pelerinajelor sale, deosebit de interesante. Fiindcă majoritatea s-au petrecut în anii ’70-’80, au fost tributare conjuncturii politice și favorizate de câteva relații personale. Avantajat de specializarea sa în pictura bisericească, părintele Sofian Boghiu a ajuns, cu ajutorul părintelui Andrei Scrima, să picteze o vreme la una din bisericile creștin-ortodoxe din Liban. A profitat de această șansă și a călătorit astfel la Ierusalim și-n alte spații binecuvântate ale istoriei creștinis­mului.

În Jurnalul său, părintele Sofian Boghiu notează câteva din impresiile și meditațiile izvorâte în aceste pelerinaje. Cele mai importante mi s-au părut paginile dedicate pelerinajului în Muntele Athos, unde ajunge de două ori. De altfel, în cartea de impresii a Schitului Prodromu, am regăsit și semnătura părintelui Sofian ajuns pe Sfântul Munte...

Ceea ce se poate observa din Jurnalul părintelui Sofian Boghiu este ochiul profesionist cu care comentează uneori frescele și arta athonită. Iată un exemplu (Jurnal, Ed. Bizantină, 2019, p. 224): „Pășesc pe pământul Sfântului Munte. Cât de mult și de multă vreme doream acest lucru și iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a împlinit astăzi, 4 ianuarie 1980. Slavă lui Dumnezeu!... Am stat la Vecernie aici în Kareia, la Mănăstirea Protaton. Fresce admirabile și foarte bine păstrate din secolul 14, pictate de Manuel Panselinos, din școala macedoniană”.

Precum orice monah cultivat și participant activ la întâlnirile Rugului Aprins, părintele Sofian Boghiu notează, de câte ori are prilejul, și câteva informații despre bibliotecile întâlnite: „5 ianuarie. Am coborât la Iviron, pe latura apuseană a Sfântului Munte. Mănăstire mare, frumoasă și bogată. A fost întemeiată în 980 de Ioan Iberul. Din 1355 o au grecii. În 1865 a fost arsă, dar refăcută curând. Aici este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului «Portărița» (Portaitisa) cu un istoric impresionant (anul 1004). Mănăstirea are o bibliotecă foarte bine pusă la punct, cu 2.000 de codice și 13.000 de cărți. În muzeu se păstrează sacosul împăratului Ioan Țimiskis, dar și o Evanghelie de aur de 22 kg și alte Evanghelii și codice din epoca căderii Constantinopolului. Sunt multe icoane și sfinte moaște. În obște, 10 călugări” (p. 225).

Și, ca orice român, părintele Sofian Boghiu se bucură și notează imediat dovezi ale ajutorului însemnat, în anumite veacuri esen­țial, adus de români Sfântului Munte: „11 ianuarie. Am ajuns la Dionisiu. Construită pe o stâncă de pe malul mării de către Sfântul Dionisie din Kastoria (de unde și numele mănăstirii) în 1366, cu ajutorul împăratului bizantin Alexios III Comneanul, mănăstirea a fost pustiită de un incendiu în secolul XVI, după care a fost restaurată de Neagoe Basarab... Aici s-a retras Sfântul Nifon din Peloponez, care a fost Mitropolit de Tesalonic și Patriarh al Constantinopolului, dar și Mitropolit al Țării Românești. După ce a fost alungat din țara noastră de Radu cel Mare, s-a retras la Mănăstirea Dionisiu și a trăit ca un simplu monah, până la moartea sa. Aici se află și chilia în care a locuit el - acum capelă. Tot aici sunt și sfintele sale moaște, într-un chivot de argint, dăruit de Neagoe Basarab, o adevărată operă de artă. Pictura murală din biserica mare (Katholikon) este a pictorului cretan Tzortsis, în secolul XVI, iar minunatele fresce din trapeză și de pe sălile vecine, cu scene din Apocalipsă, sunt din secolul XVII (...)” (p. 231).

„Cu vaporul am ajuns la Dochiariu, pe malul mării. Mănăstirea a fost construită în secolul XI de egumenul Eutimios Bizantios, ucenicul Sfântului Athanasie, ctitorul Marii Lavre. Prădată și distrusă de pirați în mai multe rânduri, a fost restaurată de împărații bizantini, iar în 1510 a fost din nou restaurată de către Doamna Ruxandra, soția lui Bogdan al Moldovei. Frescele, foarte frumoase, au fost realizate de vestitul pictor călugăr Teofan Cretanul (secolul XVI). În aceeași zi am pornit spre Xenofont, aproape de Dochiariu, tot pe malul mării. Sunt de aceeași vârstă (secolul XI). Și ea, distrusă de pirați în mai multe rânduri, restaurată de domni și boieri români. Tot așa după incendiul din 1917” (p. 233).

Nu am mai selectat în cele de mai sus detaliile liturgice și alte întâlniri memorabile, întregul Jurnal al părintelui Sofian merită citit detaliat.

Apropiata slujbă de canonizare a Sfântului Cuvios Sofian de la Antim (16 septembrie 2025) îl va așeza împreună cu Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae și, foarte probabil, cu Părintele Petroniu Tănase - propus spre canonizare de Patriarhia Ecumenică - printre cei dintâi sfinți și mărturisitori ai Rugului Aprins recunoscuți oficial de Biserică.