Părintele Andrei Scrima, un altfel de nebun întru Hristos

Se împlinesc în aceste zile 25 de ani de la plecarea la Domnul (19 august 2000) a părintelui Andrei Scrima, iar în decembrie 100 de ani de la nașterea sa pămân­tească. Reiau mai jos câteva gânduri despre această persona­litate emblematică a Rugului Aprins, întru aducere aminte.

Dacă l-am fi întrebat astăzi pe monahul, nu teolo­gul - așa cum sublinia une­ori - Andrei Scrima, cum a ajuns la Mănăstirea Antim, ne-ar fi trimis, poate, la volumul său Timpul Rugului Aprins, apărut la Editura Humanitas (în mai multe ediții). Cu adevărat, acest mirabil studiu, răscolitor pentru cei atrași de căutarea isihastă, nu numai că aduce o mărturie diafană dinlăuntrul fenomenului Rugului Aprins, dar ne și oferă o exuberantă hermeneutică, zgârcit prizată încă. Este, de departe, cea mai importantă lucrare despre fenomenul Rugului Aprins, coagulat la Mănăstirea Antim în anii 1944-1948 și continuat, atomizat, sub variate expresii, până în anul 1958, fără a fi încetat cu totul de atunci încoace...

Povestea și mărturia proprie spun că Andrei Scrima a ajuns la Mănăstirea Antim în anul 1946, călăuzit de Marcel Avramescu, viitorul părinte Mihail. Ucenicia lui A. Scrima pe lângă Anton Dumitriu, profesorul său de logică și metafizică, generase multiple roade: era deja asistentul acestuia la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București), îi devenise, pentru o scurtă perioadă, chiar șef de cabinet la Creditul Minier și, mai ales, cunoscuse o seamă de personalități, bună parte membri ai Rugului Aprins. Totodată luase cunoștință de preocupările intelectuale și spirituale ale magistrului său: într-ale logicii și filosofiei, într-ale căutărilor de ordin spiritual, într-ale misticii creștin- ortodoxe de nuanță isihastă.

Andrei Scrima devine curând frate în Mănăstirea Antim, mai târziu la Mănăstirea Neamț, pros­pețimea „timpului inaugural” generată de întâlnirea cu părintele Ioan cel Străin, care a simțit că acest tânăr „are nevoie de mine”, l-a adus pe Calea Împărătească. Traseul său ulterior, până în iulie 1956, când este tuns în monahism la Mănăstirea Slatina, iar în noiembrie 1956 părăsește România, este relativ cunoscut.

Andrei Scrima avea să urmeze cursurile a trei-patru facultăți, căci aceasta era o obișnuință în epocă, după cum bună parte dintre monahii Antimului acelor ani frecventau cel puțin două facultăți, indiferent dacă le finisau sau nu cu teza de licență. Atmosfera intelectuală încă se păstrase efervescentă în anii de început ai instalării comunismului: colegi aproa­pe anonimi astăzi în România, care mărturisesc prezența lor cel puțin în chilia de la Antim a fratelui Andrei, dacă nu și la întâlnirile Rugului Aprins, au ajuns cunoscute personalități în domeniile lor de cercetare (un singur exemplu: matematicianul Valentin Poenaru, profesor la Université de Paris- Sud).

După peripeţii, nu lipsite de semnificaţii, este ajutat de Patriarhul Justinian să plece cu o bursă de doctorat în India, în noiembrie 1956. Din acea clipă va fi într-un perpetuu pelerinaj: Elveţia, Franţa, Sfântul Munte Athos, Liban - îna­inte de a ajunge în India (1957). Aici lucrează până în 1959 la o teză de doctorat. Mai târziu va preda timp de peste 20 de ani la Universitatea Franceză din Beirut (Liban) și devine duhovnicul unei mănăstiri ortodoxe locale al cărei fondator este. În anii ’60 devine consilier al Patriarhului Ecumenic Athenagoras și trimis personal al Constantinopolului la Conciliul Vatican II...

Părintele Andrei Scrima a mai fost profesor la Centrul de studii dominican Le Saulchoir din Esso­nne (Franţa), consilier ştiinţific la Houston (Texas), membru fondator şi vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase şi de Filosofie a Ştiinţei (Bruxelles). După 1989 înţelege că ciclul pelerinajelor internaționale se închide și că trebuie să revină în România, aflată în chinurile tranziției ieșirii din comunism.

Împotriva unor controverse pros­tești, chiar dacă își păstrase totdeauna statutul de călugăr itinerant, după revenirea în țară, părintele Andrei Scrima a slujit uneori și la Mănăstirea Antim, ba chiar a și spovedit, tot acolo, la chemarea părintelui Sofian Boghiu. Comunitatea monahală din Liban, pe care a format-o și îndrumat-o, îi păstrează și astăzi o vie și recunoscătoare amintire duhovnicului ei, părintele Andrei.

Cu totul ridicol, unii pun arestarea celor de la Rugul Aprins pe seama pr. Andrei Scrima - întrucât acesta ar fi publicat în Occident un articol despre cele ce se petreceau în ţară cu grupul Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Între timp, au apărut suficiente dovezi care susțin contrariul: în realitate, vina o poartă profesorul Olivier Clément, fapt pentru care A. Scrima s-a și îndepărtat de teologul francez timp de mai mulți ani (vezi articolul nostru intitulat „Mărturia teologului Olivier Clément despre Rugul Aprins” publicat în Ziarul Lumina din 6 martie 2024). Oricum, mulți dintre cei arestați în lotul Rugului Aprins erau urmăriți de ani buni, articolul respectiv nu a însemnat nimic.

Cercetarea arhivelor ne demonstrează că poliția politică din perioada comunistă a tot încercat, fără a fi reușit vreodată, să se folosească de relațiile și notorietatea internațională ale părintelui A. Scrima. Concomitent, l-a defăimat, a lansat dezinformări care s-au rostogolit până astăzi, la fel a procedat și în cazul altor perso­nalități ale Bisericii socotite periculoase de regimul comunist, precum Părintele Arsenie Boca, părintele Daniil Sandu Tudor ș.a.

Publicarea operei părintelui profesor Andrei Scrima ne dezvăluie un rafinat teolog ale cărui cercetări sunt deschizătoare de drumuri. Arhivele de la CNSAS ori cele ale Bisericii ne dezvăluie un om profund dedicat Ortodoxiei. Firești, așadar, concluziile domnului Andrei Pleșu referitoare la volumul Timpul Rugului Aprins, notate în prefață, privitoare la câteva caracteristici ale operei acestei perso­nalități a Bisericii: noutatea limbajului, recuplarea discursului teologic la metabolismul culturii ori deschiderea interreligioasă - toate manifestate exemplar în lucrarea monahului Andrei Scrima.

Aș adăuga că aceste constante ale vieții și operei părintelui și profesorului Andrei Scrima se regăsesc nu neapărat în aceeași seducătoare concentrație, ci și în creația altor membri ai Rugului Aprins, pe care-i voi aminti, în paranteze: noutatea limbajului (Daniil Sandu Tudor, Paul Sterian), recuplarea discursului teologic la metabolismul culturii (Tit Simedrea, Antonie Plămădeală, Alexandru Mironescu, Daniil Sandu Tudor, Ștefan Todi­rașcu, Benedict Ghiuş, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Alexandru Elian, Dumitru Stăniloae, Ion Marin Sadoveanu, Paul Constantinescu, Mircea Vulcănescu, Anton Dumitriu, Olga Greceanu, Petroniu Tănase, Gheor­ghe Dabija, Constantin Joja, Mihail Avramescu, Alexandru Duţu, Virgil Cândea, Virgil Stancovici), deschiderea interreligioasă (Antonie Plămădeală, Benedict Ghiuș, Daniil Sandu Tudor, Mihail Avramescu, Anton Dumitriu, Ștefan Todi­rașcu, Paul Sterian, Alexandru Mironescu, Virgil Cândea).

Ceea ce „deranjează” la Părintele Andrei Scrima este stilul său atipic de a trăi, cu totul nonconformist, discursul său de rară deschidere culturală și spirituală, neobișnuit în mediile românești. Dar nici acesta nu a apărut din senin, personalitatea părintelui Andrei Scrima este înrudită cu cea a prietenilor săi de suflet dinlăuntrul Rugului Aprins: părintele Daniil Sandu Tudor și părintele Benedict Ghiuș ori Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu - nicidecum conformiști, dacă le vom studia viața și opera.

Poate că de aici înainte, prin părintele Andrei Scrima, se va putea vorbi despre o nouă specie de nebun întru Hristos: greu înțeles de con­frați, total nonconformist, contradictoriu, harismatic și, totodată, de o cultură debordantă, care acoperă simultan și spiritualitatea ortodoxă, și cea universală, și științele și artele. Un nebun întru Hristos cu reflexele unui homo universalis dedicat rugăciunii isihaste.