Recunoştinţa ca virtute

În înţeles social, recunoştinţa este o însuşire de caracter manifestată ca obligaţie sau datorie morală de a mulţumi binefăcătorului. Se spune adesea că recunoştinţa este floare rară, ceea ce poate fi un indiciu legat de practica morală în societate. Înstrăinarea de această cutumă este explicată ştiinţific, în zilele noastre, în special din prisma presiunilor profesionale la care este supus omul, unde concurenţa sau constrângerile în îndeplinirea sarcinilor la termen sunt printre cauzele responsabile de deteriorarea semnificativă a relaţiilor interpersonale. Este invocată şi tehnologizarea vieţii, mai ales comunicarea în spaţiul virtual, spaţiu impregnat de multe ori cu mesaje de ură, care favorizează atitudini chiar agresive, de aversiune faţă de celălalt.

Descrierea recunoştinţei de către sociologul Georg Simmel ca „memorie morală a omenirii” spune totul despre semnificaţia ei socială, una profund sanogenă pentru om şi societate. Însă recunoştinţa este mai mult decât o obligaţie morală, o valoare socială sau emoţie. Este virtute şi de aceea este legată, înainte de toate, de experienţele spirituale, duhovniceşti, prin care ne străduim să refacem conexiunea cu divinitatea. Înţelegând mai întâi ce înseamnă virtutea, putem vedea mai clar importanţa gestului de a mulţumi celor care ne fac bine şi, mai înainte, lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le revarsă continuu asupra noastră, inclusiv pentru faptul că a pus în fiecare om sămânţa virtuţii. Omul trebuie doar să se îngrijească ca ea să rodească.

Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că virtutea este la origine un dar al lui Dumnezeu, iar „cel ce cultivă adevărata virtute nu participă la nimic altceva decât la Dumnezeu, pentru că Acesta este virtutea desăvârşită”. Sfântul Ioan Gură de Aur argumentează de ce virtutea este dar divin sau „roadă a duhului”: „Pentru că faptele cele rele se fac de către noi singuri, de aceea le și numește fapte; pe când cele bune nu sunt doar prin strădania noastră, ci și prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

Sfinţii Părinţi accentuează că virtuţile naturale sădite în noi de către Dumnezeu pot fi puse în lucrare doar prin voinţa noastră. Când omul „se abate și se strâmbă de la starea lui cea după fire, se spune că aceasta e răutatea sufletului. Deci nu e greu lucrul virtuții. Căci suntem în virtute dacă rămânem așa cum am fost făcuți. Iar dacă cugetăm cele rele, vom fi judecați ca răi”, explică Sfântul Atanasie cel Mare. Din perspectiva Sfinţilor Părinţi se vede limpede că recunoştinţa faţă de binele primit este o virtute, iar noi, ca purtători ai chipului lui Dumnezeu, suntem datori să o valorizăm în lume.

Recunoştinţa înnobilează, în timp ce nerecunoştinţa schimonoseşte sufletul, dezumanizează. În fond, nu Dumnezeu are nevoie de mulţumirile noastre, ci nouă ne este necesar să sporim această virtute, pe lângă toate celelalte (iubire, smerenie, milostenie, răbdare etc.), în procesul desăvârşirii, ca scop unic al vieţii pământeşti. Niciodată nu este prea târziu pentru schimbare sau mai bine zis pentru revenirea „în starea cea după fire”, folosind termenii Sfântului Atanasie cel Mare, şi astfel recunoştinţa să se transforme din floare rară într-una des întâlnită.