Pentru o educaţie a discernământului

Discernământul este una dintre cele mai importante virtuţi ale fiinţei umane, de aceasta depinzând evoluţia şi realizarea omului în tot ceea ce face. Scopul educaţiei este acela de a cultiva spiritul şi capacitatea discernământului la tineri de la cele mai fragede vârste. Lumea în care trăim nu are nevoie doar de oameni cu multe cunoştinţe, ci de oameni de caracter, capabili să discearnă între bine şi rău, între adevăr şi falsitate, între frumos şi urât, între lumină şi întuneric. Şcoala modernă, în buna sa tradiţie iluministă, consideră cunoaşterea intelectuală, ştiinţifică, cea mai înaltă formă de educaţie, de formare şi dezvoltare a personalităţii. Raportul dintre educaţia morală şi cea intelectuală este unul profund dezechilibrat. Omul a fost creat de Dumnezeu în virtutea iubirii şi nu a poftei sau a dorinţei de a aduna averi, de a alerga după slava lumii în care trăim, de a fi rob plăcerilor care în final aduc egoism, invidie şi moarte. Mesajul şcolii pentru tânăra generaţie este simplu: elevul trebuie să fie inteligent, competitiv, să aibă o gândire pozitivă, o mentalitate de învingător. Copilul îşi „alege” astfel calea vieţii înainte de a fi conştient de adevăratele valori umane.

În acest context ne putem întreba în ce măsură omul poate dobândi o bună capacitate de discernământ încât să ia decizii corecte în funcţie de valorile şi motivaţiile sale existenţiale? Cercetări mai vechi sau mai recente accentuează ideea conform căreia cea mai mare parte din ce este gândit şi făptuit se desfăşoară la nivelul inconştientului (Niesbett Willson, Daniel David). Aici putem să-l amintim şi pe Alfred Binet, care de asemenea spunea că gândirea este o activitate inconştientă a sufletului, idee care a avut consecinţe grave în societatea contemporană. De aceea recursul la Sfinţii Părinţi este esenţial, căci educaţia şi formarea capacităţii de discernământ la tineri echivalează cu viaţa însăşi. Părinţii Bisericii consideră discernământul cea mai înaltă virtute a fiinţei umane, un model duhovnicesc atât pentru cunoaşterea de sine, dar mai ales pentru cunoaşterea şi trăirea în comuniune cu Dumnezeu.

Sfântul Antonie cel Mare consideră că „oamenii se socotesc raţionali, însă pe nedrept, fiindcă nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească binele şi răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului. Iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali”.

Învăţarea şi educaţia discernământului reprezintă o activitate complexă, ea având atât o componentă teoretică, cât şi una practică. Discernământul se probează în deciziile luate, în capacitatea de a deosebi binele de rău, de a avea conştiinţa existenţei sufletului raţional.

În procesul de formare al acestei înalte virtuţi, un rol deosebit îl are credinţa în Dumnezeu. Specialiştii în ştiinţele psihologiei sociale şi sociologiei accentuează ideea că majoritatea deciziilor luate de oameni în activităţile lor sunt raportate la actul de credinţă religios, şi nu la principii sau norme laice.

Sfântul Apostol Pavel spunea: „Totul îmi este îngăduit, dar nu totul îmi este de folos” (1 Cor. 6, 12). Tânărul trebuie educat să prevadă cu claritate, luciditate, consecinţele acţiunilor lui. Din nefericire, şcoala nu se apleacă asupra formării conştiinţei morale la tineri, a virtuţii discernământului. Ştim din experienţa socială faptul că astăzi nivelul cunoaşterii de sine şi cel al aptitudinilor profesionale sunt cele mai scăzute. Majoritatea tinerilor absolvenţi de liceu nu au încă maturitatea şi discernământul necesar atunci când trebuie să ia decizii asupra viitorului lor. Tot din statistici aflăm că 85% din absolvenţii unei forme de învăţământ lucrează în alt domeniu decât cel pentru care s-au calificat. Rata divorţului sau a agresivităţii în familie este în continuă creştere.

Nu mai amintim despre milioanele de avorturi petrecute în ultimii 50 de ani. Acestea sunt consecinţele lipsei discernământului în educaţia generaţiilor de­spre care vorbim. Sfinţii Părinţi, prin scrierile lor, pot deveni adevărate comori pentru pedagogia şi învăţarea discernământului de către tineri.

Cum putem dobândi discernământul? Avva Moise ne spune: „Adevărata dreaptă socoteală se dobândeşte doar prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum”. Sfântul Ioan Scărarul consideră că „dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată”. Un om împăcat cu Dumnezeu este un om împăcat cu sine, iar de la acest nivel putem spune că omul începe să se cunoască pe sine, să fie luminat în demersul său duhovnicesc.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că „poruncile Domnului ne învaţă să folosim cu bună judecată lucrurile de mijloc. Puterea discernământului, la rândul ei, naşte nepătimirea, din care apare dragostea desăvârşită”. Din cuvintele Părinţilor constatăm că cine are discernământ nu ia doar decizii corecte în viaţă, ci este împlinit în tot ceea ce face.

Tentativa unor „personalităţi responsabile” de a încerca scoaterea religiei din şcolile publice din România a echivalat cu o lovitură majoră dată educaţiei româneşti în special, creării mediului educaţional atât de necesar formării discernământului la tânăra generaţie. Şcoala este chemată să-i responsabilizeze pe tineri în acţiunile şi deciziile individuale şi comunitare.

Fie că vorbim despre un discernământ specific cunoaşterii naturale sau celei duhovniceşti, educaţia acestei virtuţi la tineri devine o prioritate pentru întreaga filosofie şi curriculă din învăţământul românesc.