Pentru toate, Doamne, Îți mulțumesc!

Covor potopit de frunze ruginii, ici reavăn, colo ridat de seceta verii, așterne toamna peste lume. Răcoarea dimineții trâmbițează sosirea celei de-a treia fiice a anului. Berzele ne-au părăsit demult, lăsându-și cuiburile imense, cocoțate pe stâlpi, la discreția vrăbiilor gureșe. Vântul bezmetic își flutură veșmântul cărămiziu printre frunzele care, mai ieri, se desprindeau somnoroase și fragede din scutece de mugur, iar azi aproape că se contopesc cu Veșnicia. Suflete al meu, nu cumva și tu ai pășit, nu demult, pragul tomnaticei vieți?

Iscodește prin hambarul inimii și arată-ți roadele! Sunt ele rumene? Au gust dulce-acrișor? Miezul lor e la fel de bun și de sănătos cum arată și pe dinafară? Sau coaja e strălucitoare, iar interiorul e putred? Hai, inimă, scotocește adânc, derulează ușor filmul vremelnicei tale vieți și spune-mi: Ce roade aduci tu, ca jertfă, Domnului tău? Ești pregătit, oare, să pășești în cămara Vieții, alb ca neaua sau haina te vădește că nu este de nuntă?...

Se spune că un băiețel și-a întrebat surioara dacă oamenii Îl pot vedea cu adevărat pe Dumnezeu. Fetița i-a răspuns că El este în Cer și că nimeni nu-L poate vedea. Nemulțumit de răspuns și neîncrezător în vorbele copilei, băiețelul i-a adresat aceeași întrebare mamei lui. Mama i-a răspuns că Dumnezeu e o ființă spirituală, Care locuiește în sufletele noastre, dar pe Care nu O putem vedea niciodată cu adevărat. Copilul a fost parțial mulțumit de răspuns, dar a păstrat o urmă de îndoială în inimă. După o vreme, mergând cu bunicul la pescuit, în timp ce gustau din pacea naturii și admirau apusul sângeriu, copilul a privit spre bătrânul liniștit și i-a adresat aceeași întrebare: „Bunicule, oamenii pot să-L vadă cu adevărat pe Dumnezeu?”. Cu chipul său de sfânt, privind adânc spre apus, ca spre o poartă a Veșniciei, bătrânul i-a răspuns în șoaptă, fără să-și întoarcă măcar capul: „Copilul meu, am ajuns acum să nu mai văd nimic altceva în jurul meu, decât pe El...”

Citind această povestioară anonimă, am lăcrimat gândind cât de minunat este să ai șansa să-L cunoști și să-L slujești pe Dumnezeu din fragedă pruncie. Apoi, mi-am coborât mintea în cămara inimii și, scotocind, am cules de acolo dureri, regrete, bucurii și o recunoștință nemărginită față de marea milă, răbdare și dragoste cu care m-a învăluit pe mine Cerul întreg.

„Spovedanie” întomnată

Domnul meu și Dumnezeu meu, ce m-aș fi făcut eu fără dragostea și Lumina Ta? Aș fi orbecăit prin întunericul acestei vieți, aș fi vâslit prin râuri de slavă deșartă, m-aș fi încălzit la flacără înșelătoare de gheenă, convinsă fiind, în rătăcirea mea, că e rază de soare. Doamne, de câte ori nu m-ai prins delicat de mână, atunci când mă plimbam pe buza prăpastiei? De câte ori nu m-ai purtat în brațele Tale calde, părintești, atunci când spinii păcatelor îmi înghimpau tălpile? Iar eu, copil răsfățat, căruia i-ai dăruit tot ceea ce nici nu visam, eu, Doamne, Ți-am întors spatele, nerecunoscătoare. Doamne, cât de mult poți Tu să mă ierți și să mă iubești! Doamne, nu te pot eu răstigni, cât de mult mă poți Tu ierta și iubi!

Ce minunată ar fi fost viața mea, dintru început, dacă m-aș fi ghemuit de la prima chemare, în Corabie, lângă Tine și dacă m-aș fi lăsat în voia Ta, purtată pe valurile vieții! Cât de bun Cârmaș ai fi fost Tu, Doamne, și câte stânci și valuri am fi ocolit împreună, fără să port, acum, în toamna vieții, pe trupul și în sufletul meu, cicatricile răzvrătirii și ale neascultării! Dar eu, încrezându-mă în propriile mele puteri, convinsă fiind că aleg calea luminii, am pornit sigură și solitară pe valuri și m-am trezit, Doamne, în mijlocul furtunii, neputincioasă și cu rănile mustind a neascultare... Tu, Doamne, nu mi-ai îngrădit libertatea și, cu toate că știai că mă voi poticni, m-ai lăsat să mă înalț, să cuceresc, să gust din himera dulce a deșertăciunilor acestei vieți și să constat, cu dezamăgire, că acolo, sus, pe Everestul lumii acesteia nu e nimic, pentru că nu ești Tu, Doamne! Iar atunci când ai privit spre corabia sufletului meu și ai văzut că rătăcește fără rost, că se scufundă de-atâtea lacrimi și neputințe, ai potolit, Doamne, furtuna și, cu grija ta părintească, m-ai ridicat din valuri și m-ai învăluit în simplitatea și în liniștea Ta divină, ca să înțeleg, Doamne, în ultimul ceas, că Tu ești totul pentru mine și pentru oricine aleargă la Tine.

Iartă-mă, Doamne, că Te-am obligat să mă-mblânzești prin suferință...

M-ai trimis în lume să Te slujesc, Domnul meu și Dumnezeul meu... Atâtea minuni ai săvârșit în viața mea, fără să am vreun merit, numai și numai să-mi dovedești cât de mare este dragostea Ta, iar eu, Doamne, ca un copil alintat, m-am bucurat și m-am înfruptat lacom din darurile Tale, apoi, cu o indiferență strigătoare la cer, ți-am întors spatele. „Fii tu Biserică pentru cei ce nu mă cunosc și nu mă iubesc!”, așa mi-ai spus cândva, prin glasul smeritului meu duhovnic, dar eu nu Te-am ascultat, Părinte! Ai revărsat atâta dragoste asupra mea, iar eu Te-am dezamăgit, ca un fiu risipitor.

Mi-ai oferit ceea ce nu speram niciodată, Doamne, iar eu mi-am însușit toate aceste daruri ca şi cum ar fi fost rodul muncii mele, și nu al iubirii Tale nemărginite... iar când toate poverile acestei lumi m-au potopit cu imensa lor corvoadă, când succesele trecătoare mi-au încovoiat crinii sufletului și când laurii au săpat gropi adânci și maligne în lutul meu, atunci, Doamne, numai atunci mi-am dat seama cât de fragilă sunt eu fără Tine. Picătura de Veșnicie cu care m-ai cercetat și clipa în care am simțit cât de neputincioasă sunt fără Tine au fost, Doamne, cele mai dureroase atingeri ale Tale, dar și cele mai binefăcătoare. Știu că nu ai vrut să mă doară, știu că nu ți-ai dorit să mă faci să lăcrimez... ai încercat toate căile dulci și blânde, dar nu ai reușit să mă faci să mă întorc la Tine cu toată ființa mea.

Imună am mai fost, Doamne, la mângâierea Ta, la darurile Tale, la rănile Tale. Și pentru că m-ai iubit atât de mult și pentru că știai că stânca din inima mea se va topi numai prin focul suferinței, mi-ai trimis, Doamne, minunatul dar al tămăduirii sufletești, scrijelindu-mi firav, ca un delicat Chirurg plastician, o bucățică din lutul neascultător, pentru ca prin acea fină incizie să pătrundă Lumina și Dragostea Ta, Doamne, care să spargă stânca mândriei, a rătăcirii, a încrederii în forțele proprii. Știai, Tu, Domnul meu, Care mă cunoști cel mai bine, că doar o astfel de durere mă va întoarce la Tine. Și, Doamne, câtă dreptate ai avut, căci toate bucuriile și toate minunile cu care m-ai învăluit nu m-au făcut să Te iubesc, așa cum a reușit suferința să mă apropie de Tine!

Iartă-mă, Doamne, Dumnezeul meu, că Te-am obligat să mă îmblânzești prin suferință! Gândul plecării în Veșnicie cu hambarul sufletului gol a deschis ochii inimii mele împietrite, așa cum, odinioară, mânjiți cu tină, s-au deschis ochii orbului. Doar în suferință am înțeles ceea ce nu pricepusem în toată viața mea, din toate cărțile încuibate în cochilia minții, dar îngrădite să coboare în cuptorul inimii. Doamne, ai știut cât de puțin trebuie să picuri, ca să nu mă prăbușesc în durerea mea, căci sunt atât de fragilă, Doamne...

Cum să-Ți pot mulțumi, Doamne, pentru viața părinților mei, trecuți prin atâtea lacrimi și dureri, cărora, prin rugăciune, le-ai dat puterea să se ridice și să mă ridice și pe mine din dureri și deznădejdi? Cum pot să-Ți mulțumesc, Doamne, pentru copiii mei, cărora nimeni nu le dădea șansa vieții, dar pe care Tu mi i-ai dăruit atât de curați, de blânzi și de iubitori? Cum pot să-Ți mulțumesc, Doamne, când prin minunea rugăciunii și prin darul lacrimilor mi-ai arătat că dragostea nemărginită, credința dreaptă și speranța neomenească pot învinge moartea? Cum pot să-Ți mulțumesc, Doamne, când, în dureri, în deznădejdi și în temeri, în jurul meu, picau ca spicele, iar eu, fără să am vreun merit deosebit, ci doar prin mila Ta, Doamne, am putut să stau în picioare și să nu mă prăbușesc?

Doamne, cărui fiu i-ai mai dat șansa de a trăi atâta vreme în întuneric, cu sufletul mânjit de păcat, pentru ca într-o clipă să-i transformi târâșul de vierme în zbor lin de fluture? Mie, Doamne, și tuturor celor ce se întorc la Tine, cu sufletul - cascadă de lacrimi...

Pentru toate aceste minuni, pentru fiecare clipă de îngenunchere, pentru nădejde în repetata mea cădere, pentru fiecare ridicare, pentru fiecare răsărit de soare, pentru fiecare privire maculată și pentru fiecare lacrimă întinată cu care m-ai lăsat să-ți ating chipul curat din icoane, Îți mulțumesc, Doamne, și cu lacrimi de pocăință Îți cer iertare!...