„Perioada romantică a presei s-a terminat după alegerile din 20 mai 1990”

În urmă cu 35 de ani, pe 22 decembrie 1989, era înlăturată ultima dictatură est-europeană de sorginte ­comunistă - cea din România. A fost un moment de mare tensiune socială, dar și un timp marcat de ­manipulare, de confuzie, de haosul creat de căderea unei puteri și de instaurarea alteia. Despre cum s-a trăit acel moment și despre ce a însemnat presa în acei primi ani de tranziție, am discutat cu profesorul Daniel Condurache, membru corespondent al Academiei Române, pe atunci coordonatorul revistei „Opinia studențească” de la Iași, una dintre cele mai vii și mai cunoscute publicații din perioada comunistă.

Care era starea de spirit în Iași, printre universitari și studenți, în acel sfârșit de 1989?

Am să mărturisesc cum a fost starea de spirit din toamna lui 1989. Mi-aduc aminte că am fost chemați la Centrul universitar de partid și ni s-a spus aproape explicit că gata, s-a terminat. Începând din momentul ăla trebuie să urmăm întocmai ceea ce ni se spune. Cred că-l mai am acasă, ni s-a dat și un punctaj.

Adică autoritățile generic simțeau că se clatină ceva. Știu că am plecat de acolo năuc. Și mi-am dat seama că lucrurile se degradează. N-am să spun cine sunt acele persoane care ne-au informat, sunt persoane în viață, care mai apoi au fost șefi în campanii prezidențiale și așa mai departe. De la perspectiva acelor ani acum îmi dau seama de-adevăratelea ce s-a întâmplat. Atunci n-am știut. Am intrat într-un fel de transă romantică.

După 22 decembrie, abia acum cred că am idee, în linii mari, fără contururi fine, ce exercițiu manipulatoriu extraordinar a fost, de fapt, așa-numita Revoluție din 1989.

Aveați atunci 34 de ani, toți trăiți în comunism. Vi se părea verosimilă ideea asta a căderii regimului? Simțeați că se poate produce?

Nu a căderii regimului. Multă lume se hipnotizează acum și spune că din clipa în care Ceaușescu a căzut, toată lumea din România a devenit brusc anticomunistă. Nu. Asta s-a întâmplat foarte lent. Majoritatea celor pe care eu îi ­cunosc s-au gândit, de fapt, la un regim de tip gorbaciovist. Pentru că ăla era atunci oglinda în care ne uitam. Și primele poziții publice, să spunem așa, pe care le-am văzut doar la TVR, că nu aveai unde să le vezi în altă parte, sugerau același lucru. Ceea ce eu și cei din jurul meu am simțit atunci nu a fost că s-a schimbat un regim politic și economic. Toată lumea a visat că o să fie un regim mai blând, dar tot pe același tipar.

Apoi, încet, încet, am sesizat că ceva e, cum se spune, putred în Danemarca și „Opinia stu­dențească” a avut, cred, prima poziție extrem de dură împotriva așa-numitului Consiliu al Frontului Salvării Naționale. Dar nu a fost neapărat o abordare sistemică, ci mai degrabă instinctuală. Eram tânăr, dar am simțit că ceva nu e în regulă, am simțit instinctual că ni se trage covorul de sub picioare și atunci am reacționat ca atare. Probabil cu o oarecare imprudență - de asta mi-am dat seama foarte târziu -, dar am făcut-o de la început și fără rest.

Unde v-a prins momentul 22 decembrie?

Eram acasă și, imediat în acea după-amiază, după ce s-a deschis postul de radio Iași, am sunat și i-am rugat pe toți cei care erau atunci la „Opinia studențească” să ne întâlnim pentru a continua publicarea revistei. Iar primul număr în libertate l-am făcut în sufrageria mea - stăteam undeva pe strada Ciurchi din Iași - cu Florin Zamfirescu, Dorina Băeșu (Rusu), Marius Herghelegiu, Florea Ioncioaia, Eduard Iricinschi, Alexandru Lăzescu, Silviu Lupașcu, Alina și Cristian Mungiu, Cornel Popa, Radu Eugeniu Stan, Ovidiu Șimonca, Anca Comoți și Cezar Caluschi. Împreună am scris și am tehnoredactat acel număr, care a ieșit și în tipar.

„Două numere de ziar le-am făcut din subsolul Policlinicii Mari din Iași, de frica teroriștilor”

Cum ați trăit, alături de mica redacție a „Opiniei”, noaptea aceea?

Sumarul l-am făcut, cum spuneam, în sufragerie. Mi-l amintesc pe Zamfirescu, cu rigla de tipografie în mână, făcând paginația. Totul a fost sub impresia momentului.

În Iași fusese doar o mani­fes­tație, dar noi eram foarte conectați la ce se întâmplă la televizor și, evident, ne-am speriat că vin teroriștii. Și atunci, din a doua noapte, două numere de ziar le-am făcut din subsolul Policlinicii Mari din Iași, de frica teroriștilor. Iar mai apoi ne-am așezat într-o cămăruță de la Casa Studenților, unde am stat vreo cinci-șase luni și nu ne-a întrebat nimeni nimic. Acolo am avut și un telefon, am și publicat numărul în ziar. Niciodată n-am știut al cui a fost acel telefon. Am bănuit după aceea că era controlat de ofițerul care supraveghea obiectivul, dar nici acum nu știu dacă e adevărat sau nu. Cert este că nu ne-a deranjat nimeni.

Următorul „popas”, n-am să uit, următorul sediu al redacției, a fost la Centrul universitar de partid, cum i se spunea încă, clădirea de vizavi de universitate, unde acum se află birourile administrative. Și acolo am stat vreo șase luni fără să ne întrebe nimeni nimic. La acea vreme, Liga Stu­denților din Universitate ne-a deschis, ne-a dat cheia, ne-am așezat acolo și n-am mai plecat o vreme. Asta e foarte interesant ca să înțelegem câtă intimidare era, încât nimeni nu a venit să întrebe ceva. Țin minte că au venit prin redacție, la un moment dat, chiar ministrul educației și rectorul de atunci al universității, profesorul Gheorghe Popa, cărora li se părea foarte firesc să fim găzduiți acolo, deși nu ne invitase nimeni. Era un soi de ocupație blândă a unui sediu, din perioada romantică a presei, așa cum o numește Gabriela Adameșteanu, care s-a terminat după alegerile din 20 mai 1990.

Numărul din 23 decembrie al „Opiniei” a fost o ediție mai degrabă reflexivă decât informativă, dar care rămâne un document, mai ales dacă ne gândim că singurele fotografii de la manifestațiile de atunci, din Iași, au fost publicate în acele pagini.

Da, autorul e un fotograf absolut extraordinar, unul din marii fotografi români, Dan Mititelu. El a umblat atunci prin tot orașul și a făcut nu doar fotografie, ci fotografie artistică.

Iar imaginile aveau și credit, asta m-a uimit foarte mult - că în graba și în tulburarea aceea, echipa a menționat cine era autorul fotografiilor.

Să știți că din punct de vedere redacțional aveam un tip de cultură a organizației pe care noi o exersasem deja de multă vreme. Fiecare știa ce avea de făcut, fiecare știa cum trebuie să arate titlurile, că trebuie să ai șapou la început de text, că trebuie să ai un final bun. Ceea ce acum, când am ajuns la rândul nostru formatori, am înțeles că asta nu vine de la sine, că ai nevoie de un anumit tip de studii. Dar atunci, asta s-a făcut așa, din mers, dar foarte trainic și foarte temeinic. Și s-a întâmplat pentru că aceia care am fost atunci acolo am avut modele de presă. Parte dintre noi am răsfoit, ca să nu zic că am citit din scoarță în scoarță, toate publicațiile interbelice. Și am fost foarte atenți la modul în care era structurată revista „Flacăra”, în care genurile publicistice erau bine separate. Astea au fost sursele noastre primare încă din perioada ­comunistă.

Structura „Opiniei” a fost foarte clar separată între așa-numita actualitate și partea culturală, care a fost foarte importantă, în care au publicat nume importante, unele interzise în perioada aceea. Apoi, am moștenit din generație în generație câteva lucruri care nu se fac. De exemplu, am evitat cu obstinație să pronunțăm numele dictatorului. Tot așa, aveam o altă cutumă. Pe 26 ianuarie era ziua de naștere a lui Ceaușescu și făceam tot felul de tertipuri ca în ianuarie să nu apărem. Chestia asta a funcționat. Și n-a fost un act de disidență, ci un act de bun-simț editorial, dacă vreți, de solidaritate în echipă. S-a întâmplat osmotic; n-am avut ceva programatic. La fel cum criteriul nostru principal era să ai talent. Dacă nu aveai talent, nu publicai în revistă. Chiar dacă mai veneai pe acolo și au fost mulți în trecere, proba talentului era cumva implicit asumată de către cei care făceau filtrele.

„Toți milionarii de primă generație ai Iașiului au sfârșit săraci”

Să ne întoarcem la începutul anului 1990. Ce se contura în noua lume socială de după Revoluție?

Primul semn a fost că poți să vinzi și să cumperi ce vrei. A venit primul val de oameni foarte pragmatici, care au călătorit foarte rapid în Turcia și în alte țări, au adus mărfuri. Nu exista nici o reglementare. Nu era nimic ideologic în comportamentul ăsta, ci dorința fiecăruia de a avea mai mult decât până atunci. Ăsta a fost un „motoraș” important. Ce e interesant însă e faptul că întreprinzătorii cei mai dibaci au falimentat în mai puțin de un an, deși au avut milioane. Toți milionarii de primă generație ai Iașiului au sfârșit săraci.

Ăsta a fost cel mai puternic lucru resimțit de mine atunci și nu militantismul. În Iași nu au existat poli foarte serioși în afară de disidenții pe care-i cunoaștem și-i cam numărăm pe degete. Asta până în 20 mai 1990, când au fost primele alegeri.

Un prim efect al eliberării de comunism a fost explozia presei. Ce a însemnat presa în ecuația zilelor Revoluției și apoi în primii ani de tranziție?

După 22 decembrie 1989, au căzut toate instanțele de comunicare. „Opinia studențească” devenise un fel de Mecca. Toată lumea venea să ne întrebe ce să facă, dacă e adevărată cutare sau cutare informație. Am avut un capital de încredere colosal la momentul acela. Din păcate, n-am știut să facem un business. În primele zile, am vândut ziarul și am pus banii la CEC. Bineînțeles, când a început devalorizarea banilor, am constatat că nu mai aveam absolut nimic. Alții au înțeles cum stau lucrurile și au valorificat presa ca afacere.

Dar, ca trăire, pentru mine aceea a fost cea mai frumoasă perioadă din viață. Noi am crezut că facem ca țara asta să fie mai bună - să se arate în tiparele ei. Și, fără îndoială că, în tiparele ei, proiecția noastră livrescă era de tip occidental. Mi-aduc aminte că mergeam prin Complexul studențesc „Tudor Vladimirescu” și mă gândeam cum o să arate totul ca la Harvard, deși nu știam cum e la Harvard; doar văzusem prin cărți. Sigur că nu s-a întâmplat asta nici până în ziua de azi. Dar ceea ce noi am gândit atunci, așa era. Proiecția a fost către Occident. Toată gruparea noastră nu a avut altă perspectivă decât aceasta, occidentală, deși inițial singura nă­zuință era a unui socialism mai „coafat”, mai „moale”.

Presa a cunoscut „o polarizare imediată”

Ce rol a avut presa, ca ­fenomen național, atunci?

A fost o explozie extraordinară și în București, dar și în Iași. Ca fenomen, a fost o polarizare imediată. Pe de o parte, Frontul Salvării Naționale, cu ziarele sale, care nu aveau, la început, un tiraj foarte mare, pe de altă parte, așa-numitele ziare de opoziție. Iar vârful de lance era „România Liberă”, cu o întreagă grupare în jurul lui Petre Mihai Băcanu.

Noi, la „Opinia studențească”, n-am simțit valoarea de business. Aveam impresia că dacă spunem adevărul e absolut suficient. Încet, încet ne-am dat seama că nu e deloc așa. Într-o cuvântare a preșe­dintelui Iliescu am fost admo­nestați că spunem minciuni și 80.000 de oameni ne-au huiduit. Începând de a doua zi, difuzorul nostru, care era Poșta Română, ne-a anunțat că întrucât nu este interes, nu mai putem aduce ziarele pentru distribuție. Și aveam 70.000 de ediții tiraj la vremea aceea.

Așa a apărut ideea de a face un cotidian care să se numească „Monitorul”. Am mers la Poștă să facem un contract, nu au mai avut cum să refuze. Le-am și spus că în șase luni de zile o să fim primul cotidian din Iași, ceea ce s-a și întâmplat. Iar explicația nu constă în altceva decât în faptul că a fost un ziar foarte bine făcut din punct de vedere editorial.

Jurnalistul Ovidiu Șimonca povestea într-un interviu că, în 1990, Niculae Constantin Munteanu, cunoscuta voce de la „Europa Liberă”, a venit în redacția „Opinia” și a făcut o întreagă emisiune „Actualitatea românească” de acolo. Cum a fost întâlnirea?

Eu am fost ghidul lui în Iași atunci. Și știu că am mers la Asociația foștilor deținuți politici și mai apoi la Partidul Național Țărănesc. Și am rămas cu o ima­gine fabuloasă. În momentul în care a intrat în sală, cei din Asociația foștilor deținuți politici au închis ochii ca să-i audă vocea. Pentru că, de fapt, vocea lui a fost cea care a hrănit speranțele extraordinar de multor oameni.

Era un om de o delicatețe specială și de o înțelegere a lucrurilor pe care i-o dădeau și depărtarea, dar și un anumit tip de înțelep­ciune. El ne-a lăsat atunci un reportofon. E una dintre întâlnirile mirabile pentru mine.

Presa a fost un fel de exponent al libertății de expresie și un mediator între societate și putere. După toate perioadele astea, în care au fost și ani de glorie, ani de cădere, ani de diluare, de decredibilizare, cum apre­ciați azi rolul presei?

Presa scrisă a fost importantă vreme de cinci-șase ani, până la apariția Pro TV, foarte profesional încă din start, când s-au schimbat spectaculos reperele.

În ce privește momentul în care ne aflăm, cred că nu trebuie să punem un final. Pentru că forma asta în care mediem în spațiul public nu e definitivă.

A dispărut ierarhia instanțelor de comunicare și oricine poate spune orice. Dar lumea nu înțelege cum funcționează aceste platforme digitale. Ele nu sunt o agora în care țipi cât vrei și te auzi, ci există niște determinări extrem de rafinate către cine se duce mesajul. Or, eu cred - și sunt semne că lucrurile așa stau - că e periculos să filtrezi ocult informația, ceea ce se întâmplă pe toate platformele de socializare. Probabil că, deși părinții fondatori au spus că trebuie să fie un spațiu total liber, acesta va fi reglementat mai devreme decât credem noi. Lucrurile se vor așeza cumva, iar presa scrisă nu va muri. La fel cum presa vorbită nu va muri. Ca mijloc fin de expresie, radioul este chiar mai puternic decât presa scrisă. Pentru că are tăceri, are suspine, are pauze pe care celelalte medii nu le au; nici televiziunea nu le are. Deci, povestea scrisă, povestea vorbită și întreg arsenalul spectacolului de imagine nu vor dispărea. Ele devin convergente tehnologic, dar ca formă de exprimare ele vor rămâne în continuare, atât timp cât noi nu ne vom deforma total.