Perle de cultură, artă și tradiție în Dâmbovița
În Patriarhia Română, 2019 este Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari), un excelent prilej să ne amintim câte comori se găsesc în România rurală, de multe ori insuficient promovate. Este ceea ce Ziarul Lumina se străduiește să facă, prezentându-vă de această dată trei adevărate perle de cultură, artă și tradiție ale județului Dâmbovița: muzeele etnografice din Pietroșița și Pucioasa, precum și Casa-atelier din Vulcana-Pandele a celui care a fost marele artist Gabriel Popescu.
Numele Pietroșița vine de la cele două materiale de construcție care dominau casele de altădată: piatra pentru ziduri și șița (o șindrilă mai scurtă) pentru acoperiș. Sunt în Pietroșița nu mai puțin de 38 de clădiri-monument. Inclusiv Muzeul etnografic, despre care muzeografa Dana Duță ne spune că la început a fost o colecţie şcolară strânsă de profesorul Dumitru Ulieru şi elevii săi. A devenit muzeu când dascălul a obținut de la Primărie casa de secol 19 care aparținuse Auricăi Şerb Popescu. Impresionante sunt cele două prispe, parter și etaj, atât de mari încât s-ar fi putut organiza baluri doar pe ele. Iar lemnăria casei - parmalâcul, stâlpii, florarul şi frontonul - este o minunată dantelărie.
Exponatele reflectă meşteşugurile din zonă: cositoritul, prelucrarea lemnului, a pietrei, creşterea animalelor, pomicultura, covoarele „în roate”, majoritatea pe fond negru. Sunt aici unelte de dogărie, rotărie şi prelucrare a metalului, piese de instalaţii hidraulice ţărăneşti, costume populare, mobilier, joagăre, rindele, o roată de lemn, un jug pentru boi, o lampă cu gaz, o călimară, un ghiozdan din lemn (!), un fier de călcat cu cărbuni, un ceas CFR, perdele de la 1878. Chiar și un cântar de bebeluși, integral din metal, de la sfârșitul secolului 19!
O parte sunt din colecția inițială, plus piese din patrimoniul Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte și donații ale concetățenilor. S-a întâmplat ca unii copii veniți în vizită să spună cu mândrie: „Asta este de la bunica mea!”
Muzeul a debutat în 1973 cu o singură cameră și s-a extins treptat la întreaga clădire. La un moment dat a fost închis, fiind refăcut și reinaugurat în 1996. Casa din piatră și lemn traforat, specific zonei, e destul de vizitată vara, vin mulți bucureșteni și, lucru îmbucurător, mulți tineri. Sculptori în lemn nu prea mai există în zonă, în schimb în satul Dealul Frumos, aflat la 5 km, mai sunt cioplitori în piatră și țesătoare de covoare. Ei au serios de lucru, pentru că tot mai mulți bucureșteni vin aici să-și ridice case și vor neapărat să fie tradiționale!
Zona este superbă, între dealuri și munți, ferită de vânturi și vijelii. În pădurile din jur trăiesc vulpi, lupi și cerbi.
O casă aproape bicentenară
Casa „Mihai Dobrescu”, din Pucioasa, care adăpostește Muzeul etnografic al localității, are o istorie de peste 180 de ani! Au supraviețuit cu bine zidurile de piatră de la parter (dar a început să cadă tencuiala și se așteaptă banii necesari renovării), au rezistat și pereții de la etaj, construiți din împletituri lemnoase, precum și întreaga lemnărie a clădirii, inclusiv marele cerdac. Și lemnăria ar avea nevoie de o urgentă reabilitare. Să sperăm că se vor găsi soluțiile de finanțare, altfel e păcat, mai ales că fostul proprietar al locuinței, Mihai Dobrescu, a lăsat-o special comunității locale, cu act de donație, ca să devină muzeu.
Exponatele din casă, prezentate de muzeografa Viorica Dumea, inventariază meșteșugurile și istoria localității, devenită celebră și foarte frecventată după ce în 1828 au fost descoperite și date în exploatare izvoarele de ape minerale sulfuroase, extrem de utile în bolile reumatice. Astfel că în muzeu, alături de covoare, unelte agricole ori straie țărănești, găsim și un butoi pentru transportat apa, alături de o cadă din lemn.
Muzeul profită de vecinătatea „Băilor Pucioasa”, inaugurate în 1928: veniți la tratament, nu puțini sunt cei care se abat și pe aici. Dar vin oricum, inclusiv din străinătate, caută pe internet muzee etnografice, sunt interesați de așa ceva și nu sunt dezamăgiți de ceea ce găsesc. În afară de dormitoare și de anexe, casa familiei Dobrescu avea o cameră specială de rugăciune și una pentru relaxare, în care la loc de frunte se află un patefon și un străvechi aparat de radio, dar și o băncuță cum azi nu se mai fac. Foarte multe obiecte de mobilier și exponate sunt frumos sculptate în lemn, cam singurul meșteșug care s-a păstrat până azi. Foarte ingenioasă este o ladă de unelte (sau pentru transportat valori ascunse), dotată cu mici compartimente, în stilul celor banale azi prin magazinele de profil. Și încă: un termometru pentru baie, o clepsidră de formă neobișnuită cu care se înregistra durata unei băi, linguri, blide, donicioare, piuă cu pisălog, darac, piepteni, furci de tors, bardă, topor, rindea, oale, străchini, ulcioare, ştergare, covoare, feţe de masă, feţe de pernă. Un întreg univers. Universul din care ne tragem.
Un atelier pentru istorie
Neobișnuit nume pentru o localitate: Vulcana-Pandele. Mai ales că prima parte nu vine de la vreun vulcan, ci de la slavul „vâlc”, care înseamnă lup. Cât despre partea a doua, dacă unii oameni iau numele locului de obârșie, aici comuna a primit numele unui om. Localitatea este atestată documentar la 1604 într-o danie de la Curtea Veche Domnească, în care se face mențiunea că satul Vâlcana și satul Nou au fost cumpărate de Vlad Țepeș. La începutul secolului al 19-lea, proprietari erau frații Xenocrat: trei băieți și o fată, Irina, care s-a căsătorit cu Pandelache Mavropol. Când arendașul moșiei a pus biruri grele, sătenii i s-au plâns lui Pandelache, care l-a pus la punct, drept care oamenii, recunoscători, i-au adăugat numele la cel al satului.
Am venit aici să vedem Casa-atelier „Gabriel Popescu”, restaurată impecabil în 2016, ridicându-se în mijlocul unei curți mari, străjuită de pini și aflată la rândul ei în mijlocul unei zone colinare de o frumuseţe mirifică. Istoria artistului și a casei ne-o spune muzeografa Elena Diaconu. Gabriel Popescu a fost unul dintre cei mai străluciţi gravori (acvaforte, dăltiţă, peniţă, cărbune etc.), continuator al lui Theodor Aman şi Nicolae Grigorescu, profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti timp de 25 de ani, timp în care i-a avut printre studenți pe Ion Jalea și Oscar Han! Pe timpul unei burse la Paris, s-a îndrăgostit de Marthe Canazin, dar cum ea era încă prea tânără, a rămas că va veni în România după ce el va ridica o casă pentru viitoarea familie. Ceea ce a și făcut, în satul natal, Gura Vulcănii, desenându-i arhitectului Alexandre Clavel nu numai planul fiecărei camere, ci și cum să arate sobele, paturile, tot. Gabriel şi Marthe au avut patru copii. Marthe s-a atașat atât de mult de România, încât n-a părăsit-o după moartea soţului, deși avea toate motivele când au venit comuniștii la putere. A trăit și și-a crescut copiii în tradiția românească, inclusiv din punct de vedere religios.
De altfel, Gabriel Popescu era fiul preotului Grigore Dumitru, iar mama era strănepoata egumenului Dionisie de la Schitul Bunea, el însuși urmând parţial Seminarul „Nifon Mitropolitul”.
Casa a intrat în circuitul cultural public în 1973, grație donaţiilor familiei. La parter este o expoziţie de fotografii şi documente. Când urci la etaj, intri într-o baie de lumină, căci Gabriel Popescu își prevăzuse atelierul, extrem de spațios, nu doar cu ferestre largi, ci și cu un luminator mare. Aici se găsesc reproduceri după operele sale; originalele, care sunt expuse doar la ocazii, altfel riscând degradarea, se află într-un depozit special din Târgoviște.
Tot în atelier există o presă unică în ţară, cu doi cilindri acţionaţi de o manivelă, unelte de lucru, substanţe pentru gravurile în metal, soba pe care îşi usca lucrările, documente și fotografii de familie. Alături de atelier se află dormitorul, care conţine și o bibliotecă: tratate de gravură, albume de artă, cărţi de bune maniere şi de sculptură în lemn, istoria românilor.
Coincidență sau nu, căutând noi muzee care să ilustreze Anul omagial al satului românesc, am găsit în Casa-atelier Gabriel Popescu o expoziție temporară dedicată comunității locale, mai exact primarilor, preoților, învățătorilor și gospodarilor, cuprinzând un istoric al comunei și imagini de epocă, destinate în primul rând copiilor, care vin mai ales în săptămâna „Școala altfel”. Mai există aici și un istoric bogat ilustrat al școlii, inclusiv fotografii din excursii, alături de imagini cu prima manufactură de sticlă din Țara Românească, un vechi manual de geografie și câte altele.
Au fost și surprize: un localnic a adus documente de la bunicul lui, care fusese primar în 1930: un certificat de calificare în meseria de frânghier (!), un brevet de maestru în aceeași profesie, actul de dotă al soției, o carte de identitate, brevetele a două decorații militare și un document care atestă intenția localnicilor de a ridica un monument al eroilor din Primul Război Mondial. Cum proiectul a eșuat atunci (s-a realizat abia în 2018), femeile din sat au cusut pe o pânză de drapel numele celor căzuți la datorie, o operă poate unică în lume. Steagul aparține Căminului cultural „Apa vie”, singurul cămin cultural bisericesc din județ, ridicat din materialele rămase de la vechea biserică. Am părăsit Vulcana-Pandele şi frumoasa zonă dâmbovițeană cu certitudinea că vom reveni.