Persoana şi păcatul

O vorbă a părintelui Dosoftei de la Mănăstirea Putna, pe care am auzit-o în urmă cu un an, nu mi-a dat pace multă vreme. Sfinţia Sa mi-a spus la un moment dat: "Păcatul depersonalizează", iar directeţea propoziţiei m-a frapat, până într-atât de izbitor îi era sensul. În plus, nu o mai auzisem niciodată, noutatea ei atrăgându-mi imediat atenţia. Mai mult, forţa ei de trezire mi s-a părut atât de vădită, încât m-am întrebat dacă nu cumva modul cel mai eficient de a-i convinge pe oameni că păcatul îi strică nu e tocmai rostirea acestui adevăr: că 1) păcatul distruge personalitatea şi 2) păcatul alterează persoana.

Aşadar, în locul tacticii de a inhiba oamenii ameninţându-i cu nemântuirea metafizică, cu blamarea morală sau cu apelul la deteriorarea sănătăţii (boala e consecinţa păcatului, cine dintre creştini nu a auzit rostindu-se aceste cuvinte?), mult mai nimerit ar fi să le trezeşti instinctul de conservare, avertizându-i că, stând în păcat, îşi bat joc de chipul acela latent, de origine divină, pe care au datoria de a-l scoate la iveală în cursul vieţii. Ceva din nuanţa acestui gând o surprindem atunci când spunem că, până la 40 de ani, ai voie să ai figura cu care te-au înzestrat genele părinţilor, dar că după această vârstă eşti răspunzător direct de fizionomia pe care o arăţi privirii altora. Altfel spus, fiecare răspunde de expresia pe care a ştiut s-o întipărească propriului chip, căci expresia aceasta descinde din spirit, adică din persoană, fiind efigia de duh cu care ieşim în lume. Ce înseamnă asta? Că păcatul nu doar îţi schimbă persoana, dar îţi desfigurează fizionomia, omorând lumina aceea facială cu ajutorul căreia putem intui repede stofa omului la care ne uităm. De aceea, degradarea unui om i se citeşte pe chip, adică pe coeficientul de expresie pe care acesta îl iradiază în jur. De fiecare dată când merg cu metroul am impresia că am nimerit într-o bolgie de dezaxaţi şi ticăloşi, nevenindu-mi să cred cât de urâte sunt fizionomiile zilnice ale bucureştenilor. O procesiune de momâi înrăite, jigărite şi sluţite de răutate, asta e impresia pe care o lasă fauna metroului din Capitală. Acestor mogâldeţe cu feţe schimonosite ar trebui să li se spună vorba părintelui Dosoftei: "Păcatul depersonalizează. Uitaţi-vă în oglindă ca să vedeţi cum arătaţi: nişte străini hidoşi, abrutizaţi, goliţi de orice amprentă de duh". Păcatul te aruncă în pielea altuia, transformându-te într-un străin ordinar, adică în cineva care, deşi seamănă cu tine, îţi e iremediabil venetic. E o malformare pe dinăuntru păstrând aparenţele fiinţei care ai fost, şi de aceea identitatea ta pare neschimbată, când de fapt tu eşti altul. Eşti caricatura şi clona nereuşită a fiinţei care fuseseşi odată, eşti un străin care parazitează memoria celui de dinainte. Nu există păcat decât pentru o conştiinţă antropomorfă. Riguros vorbind, păcatul are sens numai în raport cu omul. Copacul, iepurele sau broasca nu păcătuiesc, dar nu fiindcă n-ar încălca "legea" speciei lor, ci fiindcă spiritul lor nu e în condiţie antropomorfă. Iar acolo unde nu e prefixul "antropo-", acolo nu e substantivul "prosopon": persoana croită după un model venit din afara lui. Şi faptul că păcatul nu există decât în ordine antropică se recunoaşte după efectul exclusiv pe care îl are asupra fizionomiei de tip uman. Iepurele sau şarpele nu-şi schimbă expresia de spirit pentru simplul fapt că n-o au, în schimb, omul se desfigurează la propriu: se depersonalizează, adică devine forma degradată a propriei persoane. Şi ajunge să arate oribil, aidoma majorităţii bucureştenilor care merg cu metroul. De curând am cunoscut o doamnă sus-pusă, al cărei standard de viaţă se află pe o treaptă la care eu nu voi ajunge vreodată. Nu voi uita niciodată compătimirea cu care m-a privit atunci când i-am mărturisit că merg cu metroul: "Cum? Mergeţi cu metroul? Vai de mine!". Reacţia ei, perfect justificată din unghiul snobismului ei înstărit, poate fi reformulată în spiritul articolului de faţă: "Mergeţi cu metroul? Atunci nu pierdeţi prilejul să vă convingeţi că păcatul depersonalizează. E îndeajuns să priviţi feţele celor din jur".