PERSPECTIVE: Părintele profesor Dumitru Stăniloae - echilibru între antiteze
În preablânda toamnă a lui 2018 am avut dubla șansă de a celebra 25 de ani de la plecarea întru cele veșnice și 115 ani de la nașterea părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Supranumit şi mentorul spiritualităţii româneşti (1903, 16 noiembrie Vlădeni, comitatul Braşov – Bucureşti, 5 octombrie 1993), profesorul nu putea să nu se pronunţe şi să nu scrie despre ethosul românesc sau despre temele creştine din folclorul nostru. Dovadă stă cartea Reflecţii despre spiritualitatea poporului român (seria „Opere complete” vol. 9, Ed. Basilica 2018).
Mai actuale ca oricând, rezonează în cugetele noastre contribuţiile unui veritabil cărturar, dublat de un hermeneut al credinţei noastre creştin-ortodoxe, dar şi ale unui patriot inspirat de iluminismul transilvan, fiu al unei patrii bimilenare, dublat de un inspirat comparatist al tezaurelor culturale şi lingvistice oferite de Occident şi de Orient. Autorul îşi explică persistenţa şi rezistenţa românilor în spaţiul propriu ca pe o înrădăcinare, fiinţa lor însăşi fiind structurată ca o fiinţă de graniţă între Orient şi Occident, un loc ce-i garantează sinteza originară.
Plecat între străini, românul „tânjeşte”, „se îmbolnăveşte” de dor, nu numai de cei dragi, ci şi de spaţiul lui originar, de peisajul natal. Între peisajul ţării şi sufletul românesc există o corespondenţă, între formele de relief grăitoare şi îmbietoare şi spiritualitatea locuitorilor (răsfrântă în arhitectura bisericilor, de pildă), există un rapel şi un contrapunct aproape muzical.
Spiritul de sinteză al românilor nu rezistă doar în continuitatea lui imemorială între Occident şi Orient, ci şi în îngemănarea caracterului latin cu creştinismul ortodox. Prin urmare, este o punte între luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină atotprezentă, dar luminoasă, bună conducătoare de comuniune. Autorul opune acest spirit de comuniune interpersonală al culturii româneşti, străin individualismului şi orgoliului accentuat dovedit de filosofii, literaţii şi artiştii Occidentului, începând din Renaştere şi până-n zilele noastre, culturii apusene, panteiste sau individualiste.
Este judecata de valoare a unui reprezentant al Bisericii Ortodoxe părtinitoare, în ciuda faptului că îşi ia drept aliaţi scriitorii bizantini, cum ar fi Dionisie Areopagitul (sec. VI), descriptor al spiralei suitoare (reperabilă, de pildă, în stâlpii porţilor olteneşti), ca o înălţare fără sfârşit a spiritului prin succesive acte de purificare, iluminare şi desăvârşire. Oricât ar fi ele de frumoase, „Varlaam şi Ioasaf” sau „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” nu sunt opozabile şi nu pot ţine piept, în ciuda eticii lor religioase vădite (pe urmele doctrinei pedagogice umaniste a literaturii bizantine), nenumăratelor capodopere literare ale Occidentului, apărute, să zicem, doar în veacurile XV şi XVI.
Celebrul teolog român face elogiul literaturii bizantine menite să inducă românilor un umanism echilibrat, conform căruia, stăpânirea pornirilor pătimaşe, unilaterale înseamnă valorificarea umanităţii lor integrale. Echilibrul, un act de conştiinţă şi voinţă, este sinonim cu a fi „cuminte”, calitate a omului „cu minte”, care-şi foloseşte mintea. Nu doar în înţeles intelectual, ci şi moral: un simţ al discernământului şi al măsurii, al dreptei socoteli, cum scrie Ioan Casian („Filocalia”, I, Sibiu, 1947).
Echilibrului (iubirii universale) între antiteze i se datorează şi armonia complexă sau graţia şi seriozitatea ce se vădesc în creaţiile etnice de durată ale românilor, scrie Dumitru Stăniloae, exemplificând prin portul şi veşmintele românilor expresia plastică a sărbătorii şi a bucuriei comuniunii, prin melosul românesc, prin expresivitate şi bogăţia limbii române. Conservatoare prin vechime, şi totuşi flexibilă şi ospitalieră, ea cuprinde cuvinte cu înţelesuri unice prin subiectivitatea lor, cum ar fi cuviinţa sau buna-cuviinţă.
Comparând-o cu conceptul grecesc de kalokagathia, traducătorul „Filocaliei”, cunoscător până la nuanţă al celor două limbi, ajunge la concluzia că „Cuviinţa” este o bună estetică a fiinţei umane, nedespărţită de etică. Poporul român este un mare estet al exteriorizării fiinţei umane. Fie că este vorba de casa de locuit şi de curte, fie de vechile biserici şi mănăstiri care emană graţia sintezei de motive orientale şi occidentale autohtonizate (goticul maramureşean, icoanele pe sticlă), duhul de comuniune, marile, strivitoarele catedrale ale Occidentului sugerează unitatea şi ascultarea necondiţionată a poporului de credincioşi faţă de puterea Eclesiei romano-pontificale.
Faptul că biserica răsăriteană a interzis statuile se explică prin surplusul ei de transcendenţă şi hieratism: chipul identificat cu statuia, putând fi înconjurat sau îmbrăţişat, e închis în dimensiunile lumii fizice, în timp ce chipul de icoană rămâne deasupra celor trei dimensiuni ale lumii fizice, afundat în taină.
Un amplu spaţiu acordă autorul ironiei şi umorului românesc ca trăsături ale spiritului autohton, învederate în porecle, onomastică, hazul de necaz al supravieţuirii şi comuniunii, al temperării orgoliului şi riscului de a mitiza. Exemple din folclorul literar, dar şi din literatura cultă, vin să ilustreze multiplul rol al umorului în viaţa comunităţii româneşti, lipsa aceluia fiind resimţită aproape ca un defect moral. Pagini de o frumuseţe „ştiinţifică”, scrie Dumitru Stăniloae despre dor şi omenie la români, citând versuri ale bardului popular, legende şi basme, care, spre deosebire de cele occidentale („Tristan şi Isolda”, „Lohengrin”), sunt expresia structurii dialogice a fiinţei lor, precum şi a comuniunii finale între cei temporar despărţiţi, inclusiv prin moarte. Dorul este pentru români un remediu al urâtului sau al singurătăţii, o putere de transfigurare reciprocă a persoanelor umane şi de biruire a morţii; la rândul ei, omenia este contrariul individualismului, este trezvia românilor de a cunoaşte şi recunoaşte valoarea celuilalt şi, totodată, angajamentul de a o respecta şi promova.
Sufletul românesc a îmbrăţişat din cele mai vechi timpuri universalul, creaţiile spiritului uman de pretutindeni, fie că a fost vorba de iluminism şi redeşteptarea conştiinţei naţionale, fie de limba greacă pentru a traduce mirabile texte de spiritualitate bizantină, ca să nu mai vorbim de uriaşa deschidere şi sinteză făurită în veacul al XIX-lea şi XX, începând cu Eminescu şi continuând cu Mircea Eliade, Emil Cioran, George Enescu sau Brâncuşi.
Părintele profesor crede că spiritualitatea traco-romano-bizantină a românilor are misiunea să intermedieze între cultura occidentalo-americană, care ar trece printr-un moment de epuizare spirituală, şi culturile afro-asiatice, animate de un mare şi haotic elan vital. Spiritualitatea românilor poate da Occidentului forţa, iar Orientului, claritatea.
Răsărit parcă din învăţăturile evanghelice, din evlavia şi liturghia ortodoxă este studiul „Câteva teme creştine în folclorul românesc”, în timp ce ultimul capitol al cărţii, „Spiritualitatea creştină a poporului român, tâlcuită în câteva dintre expresiile şi datinile lui”, rezumă într-un fel întregul volum scris de Dumitru Stăniloe, în spiritul faptei săvârşite de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea lui, numită de Sfântul Apostol Pavel chenoză. Cărturarul şi marele teolog român s-a smerit, s-a dezbrăcat de slava exterioară, spre a ne fi aproape, spre a oferi cititorului român referinţe despre locul său în lume, dat lui de „Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeirea omului”, cum sună cartea sa apărută postum la Editura Anastasia.