POEZIE: Valentin Popescu

Acasă

Unde salcâmii surâd în coaja
lor ca niște bătrâni
și merele sunt marginea unui mit
unde dimineața strălucește pe guri
și e ceva desăvârșit...
Unde sunt profiluri ce seamănă
cu tăria
și te înconjură magice albăstrimi
unde chemi c-o șoaptă: 
Maria!
și-i simți frumoasele mâini
Unde e satul trezit încet ca
un nufăr
de pașii tăi pe marginea lui
de argint
și lumea de care mai sufăr
pășind încet din somn spre
labirint...
Unde se întâmplă să fulguie
ca și cum
cineva ar pune o pânză de
satin peste case 
și mai tresar prin fumuri 
subțiri
tăgăduiri, sfieli încă nearse...
Unde cerul pare împresurat 
de rafinării 
și plopii despart ulița de stele 
pe unde cândva te-am iubit 
cu fruntea căzută în părul tău 
de inele.
Unde se întâmplă să simți 
sângele licărind de plăcere 
când printre coralii leneși de 
fum din grădini 
adie un prohod de înviere...
Unde prin rosturi mai gem 
mânii nespuse, amare, 
și câmpul visează țăranii 
rostogolind bostani imenși 
pe ulicioare.
Unde pietrele stau cu capul 
plecat 
și lumina caută un învins
când pe frunze îmi așez 
respirația 
să pecetluiesc un surâs.
E târziu, e seară
sunt fuzee de umbre,
se fac firide, nișe adânci
în clipa răcoroasă.
Făt-Frumos o întoarce
- de unde?
pe Cosânzeana acasă.

Umbrele

Trecusem podul peste lumea
înghețată
erau linii târzii rătăcite
țintuind locul pe care 
umbra mea
se alungea nehotărât și clară
E și cineva înverșunat care a 
rămas benevol să deslușească
întâia lacrimă desprinsă din
țurțuri...
Magii!
însă omul cu sacoșa plină
de bunuri greu cumpărate
uită de toate acestea
s-a adâncit în el
eliberând rotocoale de fum
gura lui e numai pelin
vorbele niște curenți...
Suferința și trecerea nemiloasă
a timpului l-au învățat atâtea.
Și cu toate acestea reușește
și face un semn, apoi altul
îl imită umbra alungită
ca și a mea, alungită
ca toate umbrele...