Petre Ispirescu, tipograful care a cucerit lumea literară cu basmele sale
Culegător de litere din plumb, dar și de povești populare, Petre Ispirescu, de la nașterea căruia se împlinesc anul acesta 190 de ani, stăruie în literatură ca reper de forță creatoare țâșnită din dragostea pentru folclor. Autodidact, modest, cu o moralitate zidită pe temelia scrierilor bisericești, tată a zece copii, Ispirescu rămâne model de râvnă în toate, mai ales în tipărirea de cărți, ridicată la rang de artă. „Recunoștința noastră îți este câștigată pentru totdeauna”, avea să îi scrie Vasile Alecsandri într-o epistolă.
A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti.” Așa încep basmele lui Petre Ispirescu (1830-1887) și, la fel de bine, așa ar putea fi introducerea în povestea vieții sale: o copilărie marcată de sărăcie, o ucenicie la vârstă fragedă în meseria de tipograf, pe care a ridicat-o la nivel de artă, și o voință extraordinară de autodepășire, în ciuda precarității materiale care i-a subminat irevocabil șansa unei educații universitare alese, de care mulți din generația sa avusese parte. El, Petre, fiu de bărbier, născut în mahalaua bucureșteană Pescăria Veche, care a învățat literele cu bățul în nisip și care nu se sfia să îi spună unui prieten „află, domnul meu, că eu nu am trecut nici patru clase primare”, a așternut pe hârtie cele mai frumoase basme românești din care s-au inspirat titani ai culturii secolului al 19-lea, descoperind în folclor o sursă de revigorare a literaturii.
Într-o epistolă, devenită prefață la culegerea „Legendele sau basmele românilor”, marele om de cultură al vremii Vasile Alecsandri scria, în 1882: (...) Îmi pare că mă aflu față cu o comoară pe care aș fi pierdut-o demult și am regăsit-o într-o zi cu noroc. (...) Recunoștința noastră îți este câștigată pentru totdeauna. Prețiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă.”
Basmele lui Ispirescu făceau furori la Praga și Viena, unde erau popularizate de renumitul profesor de limbi romanice, un bine-cunoscut filo-român, Jan Urban Jarnik. Literații din străinătate credeau că este profesor universitar. Jarnik îl întâlnise pe Ispirescu la București și era fascinat de bogăția cunoștințelor sale. A început să îl prețuiască la fel de mult ca B. P. Hasdeu, Alexandru I. Odobescu, Barbu Delavrancea, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, aceștia devenindu-i prieteni de ajutor și încurajare în preocuparea sa pentru studierea creațiilor folclorice.
„Dorinţa de a învăţa m-a dominat”
În secolul al 19-lea, școlile laice abia se întrezăreau, iar „la școalele domneşti, cine învaţă se face eretic”, nota Petre Ispirescu în „Jurnalul”. După ce a deprins alfabetul în modul cel mai rudimentar, cu bățul în nisip, ca toți copiii de mahala sau de la țară, a început să învețe carte la Biserica Udricani. Se înscrie apoi la şcoala dascălului Stan Lupescu de la Olteni, „ca să învăţ, după cum zice D-lui (tata), să mă închin”. Plătea „un sfanţ negăurit” pe lună ca să înveţe Ceaslovul, Psaltirea, Evanghelia, Scrisul „după modelele date de dânsul” şi Aritmetica practică. Îi plăcea foarte mult să învețe, astfel că merge, timp de doi ani, și la şcoala profesorului George Voiculescu de la Biserica Domniţa Bălaşa, unde învață „Psaltichia”, „Gramatica”, „Anastasimatarul”. Scrie aproape obsesiv în jurnalul său: „Dorinţa de a învăţa m-a dominat. Voiam să citesc. Nu ştiu ce cărţi se tipăreau pe atunci. Ştiu că în mână mi-au căzut «Vămile văzduhului», «Uşa pocăinţei», «Erotocrit», «Arghir crăişorul», pe care le devoram”.
Era avid de cunoștințe, dar voia să afle și cum se fac cărțile: „După ce am cercetat încoa şi încolo, am aflat că ele se tipăresc”. Deloc de mirare, la 14 ani ajunge ucenic în tipografia lui Zaharia Carcalachi, care edita „Vestitorul românesc”. Muncea 14 ore pe zi în condiții grele, deoarece, spunea el, tipografia era „lipsită de toate necesariile, fără sistemă şi în starea cea mai primitivă”. Nu s-a descurajat, pentru că învățase de la tatăl său, Gheorghe, care deținea o mică frizerie pe Calea Văcărești, că „meşteşugul este brăţară de aur la mâna omului”. A muncit cu atâta râvnă, încât patru ani mai târziu, la 18 ani, în pragul Revoluției de la 1848, Petre era tipograf calificat. Lucrează la mai multe imprimerii, iar pe unele dintre ele le și conduce. C. A. Rosetti, viitor ministru, îl pune director al imprimeriei care tipărea „Românul”, apoi, la solicitarea lui Ion Ghica, prim-ministru, și la insistențele tipografului S. Walter, acceptă să conducă „Tipografia Statului”. Când ajunge unic asociat al imprimeriei sale, Ispirescu îi schimbă denumirea în Tipografia Academiei Române. Un articol elogios la adresa activității sale apare în „Magasin fur die Literatur des Auslandes” („Magazin pentru literatură străină”), sub semnătura folcloristului evreu Moses Gaster.
Primele basme publicate
Viața lui Petre Ispirescu se confundă cu tipografia și cărțile. Citește mult, scrie, studiază folclorul și chiar științe naturale. În 1861, se căsătorește cu Sevastiţa, fata lui Dima Petrescu, starostele cavafilor, cu care va avea 10 copii. Cumpără casa din strada Sălciilor, de la nr. 17, și aici va locui până la sfârşitul vieții.
În această perioadă îi cunoaște pe Nicolae Filimon și pe D. Bolintineanu. Filimon îl convinge să publice, în „Țăranul român”, primul basm dintre cele culese de el în mahalalele bucureștene, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, pe care îl semnează timid P.I. Urmează, apoi, în același ziar, „Prâslea cel voinic şi merele de aur”, „Balaurul cel cu şapte capete”, „Fata de împărat şi pescarul” și „Fiul vânătorului”. Avea 32 de ani. Zece ani mai târziu, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, publică 37 de basme în culegerea „Legendele şi basmele românilor”, fiind prima de acest fel în Țara Românească. Prietenii săi, Lazăr Șăineanu, Delavrancea și Vlahuță, se inspiră din poveștile lui, utilizând folclorul pentru a da mai multă culoare propriilor scrieri.
Ispirescu devine un colaborator frecvent la numeroase publicații: „Convorbiri literare”, „Revista literară”, „Familia”, „Tribuna”, „Revista nouă”, „România liberă”, „Columna literară”. Face traduceri din franceză și publică un articol în care compară folclorul românesc cu cel francez. Lucrează la o antologie de texte românești vechi și rare, care urma să fie publicată la Viena. În presa literară germană apar articole elogioase despre el. Îi cunoaște pe Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Muncește până aproape de epuizare. La 35 de ani era deja albit, la 45 gârbovit, iar la 50 avea alura unui moșneag blând cu fața de ceară, cu barba și sprâncenele albe.
Cât a fost în viață, a mai publicat: „Aleodor Împărat”, „Greuceanu”, „Înşir-te mărgăritari”, „Ghicitori şi proverburi”, cu o prefaţă de B. P. Hasdeu, „Snoave sau poveşti populare”, „Isprăvile şi vieaţa lui Mihai Viteazu”, „Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgâneşti”, „Pilde şi ghicitori”, „Basme, snoave şi glume”, „Din poveştile unchiaşului sfătos. Despre pomul Crăciunului”, „Poveşti morale”.
Testamentul
Petre Ispirescu și-a găsit întotdeauna consolarea, pe lângă familie, în citit, scris și în exercițiul gândirii făcut din „cugetare în cugetare”, după cum spune chiar el în „Jurnalul”, dar cu modestia că „poate să fiu greșit”. Și-a simțit limitele și a regretat că nu posedă „arta de a scrie”, după încercări de a se face cunoscut în poezie. Și-a publicat basmele convins fiind că în acest fel poate fi educat publicul și, totodată, fixată tradiția în istorie.
Moare într-o zi de noiembrie a anului 1887, în zori, la masa de lucru, după ce scrisese toată noaptea. Avea 57 de ani. „Știu că tot începutul are și sfârșit pe lumea asta; știu că și eu, ca tot omul ce viază, mă voi duce dincolo de unde nimeni nu s-a întors”, scria în testament, unde adresa și o mare rugăminte: „Nici o ceremonie și nici o cheltuială zadarnică să nu mi se facă la înmormântare. Nu voi să mi se cernească casa, nu voi pompe funebre. Un preot într-o căruță să mă ducă la cimitir. (...) Nu voi invitațiuni. Câțiva care vor fi ținut la mine vor veni ei și neinvitați. Tot ce ar fi să se cheltuiască cu înmormântarea mea să se păstreze mai bine pentru copilașii mei cei mici care rămân necăpătuiți.” A fost înmormântat la cimitirul Bellu.
Academia Română îl omagiază, în decembrie 1887, cu un discurs plin de căldură, rostit de A. Odobescu: „Eu unul mă deprinsesem a-l privi ca un model, mai fără seamăn printre noi, de activitate onestă și blândă, de laborioasă și spornică inteligență”.