Petru Creţia sau despre arheologia sensului

Petru Creţia, asemeni multor oameni de cultură, e una dintre personalităţile cu "autoritate", adică, pornind de la etimologia termenului, cu "abilitatea de a spori fiinţa cuiva". Inevitabil, contactul cu opera sau cu însăşi persoana lui sfârşea prin a induce receptorilor săi un dinamism intern atât de amplu şi de productiv, ceea ce demonstrează atât pedagogia superioară pe care era apt să o aplice, cât şi colosul cunoştinţelor pe care îl ducea în spate.

Portretul de faţă vine pe fundalul unei întrebări menite să profileze o dată în plus caracterul încă necoagulat al culturii române în mentalul receptorilor ei: ce anume permanentizează sau face să pălească memoria unor personalităţi cu impact asupra devenirii unei ţări? Răspunsul frust la această chestiune s-ar despărţi, la rândul său, în două direcţii: fie acţiunea efectivă a acelui individ, concretizată într-o realizare măreaţă, modelatoare, e cea care îi asigură trena istorică, fie indiferenţa colectivă, cea care o condamnă la perisabilitate. Care este explicaţia paradoxului în care nici onomastica, nici creaţia materializată nu se mai aşază în familiarul unor generaţii? Nici Shakespeare, nici Kant nu au fost supuşi uitării de către omenire. Desigur, sonoritatea numelor este intrinsec legată de monumentalitatea operelor create, dar pentru o cultură restrânsă, cum este cultura română, acest tip de proporţionalitate pare suprimat din toate încheieturile. Paradoxul anterior l-am găsit aplicabil şi în cazul lui Petru Creţia. În demersul portretistic se impun eminamente două paliere adiacente care vor fi desfăcute: cel al umanului, al omului Petru Creţia, al trăitorului, şi cel al artisticului, al creatorului Petru Creţia. Măreţia unui om, cu atât mai mult a unui om de calibru cultural, nu poate fi surprinsă în toată cromatica ei decât înlăturând parantezele care separă stofa de spirit, hermeneutica de biografie. Personalitatea culturală a unui om e mai mult decât Noica, cel care scria într-o cabană de munte şi purta galoşi, sau Eminescu, autorul unui amplu poem în care fata de împărat iubea un astru. Or, limitându-ne la o serie de cunoştinţe de acest fel, proeminenţa unei persoane ar însemna să fie importată în altă direcţie, a bârfei şi a faptului divers. Imaginea pluriscopică a lui Petru Creţia solicită acelaşi imperativ vestalic de păstrare şi sporire a flăcării menite să edifice marca pe care a lăsat-o culturii române. Se naşte la 21 ianuarie 1927 în Cluj-Napoca. Urmează cursurile Facultăţii de Limbi Clasice în cadrul Universităţii Bucureşti, urmând cariera universitară ca asistent, apoi ca lector la Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere, unde ţine cursuri de filologie greacă. Din 1971 este cercetător la Academia Română, perioadă în care se va ocupa alături de Dumitru Vatamaniuc de publicarea în ediţie naţională a operei complete a lui Eminescu. Tot pe aceeaşi linie, va coordona, în colaborare cu Constantin Noica, ediţia Platon la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Se stinge din viaţă la 14 aprilie 1997, la vârsta de 70 de ani. Ce oferă aşadar greutate şi profunzime în istoria culturii unei personalităţi ca Petru Creţia? Şi am să pornesc de la precizarea că spiritul unui om, dincolo de principiul perenităţii sale, rămâne o vreme purtat în temporalitatea lumii, întreţinut, pe de o parte, de opera pe care a lăsat-o posterităţii şi de frecventarea memoriei acestuia de către exponenţii generaţiilor succesoare, pe de alta. Există, deci, un tezaur material pe care-l lasă în urmă, produsul tangibil al minţii, al trăirilor, şi unul formativ, spiritual, afectiv, răsfrânt asupra persoanelor care, ulterior, i-au dezvoltat în ele însele sâmburele cunoştinţelor insuflate. Citind, de pildă, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei, nu rămâne deloc anevoios de adulmecat orizontul vast al sufletului omenesc pe care Petru Creţia a fost capabil să-l surprindă cu atâta rafinament şi prin coborârea în însuşi intimul primar al ontologiei. La începutul expunerii plecasem de la premisa delimitării celor două ipostaze ale lui Creţia, cea umană şi cea profesională, însă aceste două laturi se cumulează inextricabil în una şi aceeaşi fiinţă. Este una dintre puţinele persoane pentru care viaţa, opera, profesia, nivelurile sale interpretativ-afective nu sunt decupaje distincte, ci totalizează. E drept, nici o realizare livrescă sau profesională pe linia culturii nu se poate susţine detaşându-se de umanul care se solicită investit. Petru Creţia invadează cu umanul său profesia pe care o practică, cea de profesor, de traducător, şi se lasă, la rândul său, invadat de miracolele pe care le-a descoperit prin ele. La Facultatea de Litere preda filologia greacă, era "duhul limbii eline", cum îl numeşte Gabriel Liiceanu, geniul semanticii unei limbi moarte pe care voia să o resusciteze. Justificarea acestei tentative măreţe, gândea Creţia, era aceea de a scoate din uitare profunzimea unei limbi în care s-au scris cele mai mari cărţi ale omenirii, fundamentul cultural pe care se formase întreaga cultură europeană. El refuza categoric preceptul că filologia ar fi o boală a spiritului, în care sensul încremeneşte în literă. Dincolo de scriptic, a reuşit să surprindă pneuma textului, duhul care îl anima şi îl făcea să explodeze metalingvistic. Zece ani de aplecare asupra Iliadei i-au fost suficienţi unei înţelegeri profunde a operei, zece ani în care ar fi putut da culturii române o exegeză cu adevărat homerică a textului. Jocul lui Creţia nu s-a oprit însă la nivelul interpretativ al Iliadei, ci s-a ridicat deasupra ei, într-o înţelegere abisală, transpusă în ceea ce azi rămâne pesemne singurul portret de anvergură al eroului legendar, Ahile. Uitarea este probabil prima facultate a omului. El, Petru Creţia, nu uitase. Ba, mai mult, s-a străduit pe tot parcursul vieţii să smulgă din amnezia istoriei semnificaţiile primare cele mai înalte care s-au lăsat prinse în chisturile unor scrieri. Dincolo de Ariel sau de Ahile, duhul ne-uitării şi-ar putea aduce într-un fel tributul: Petru Creţia sau Despre arheologia sensului. "Nu vreau să-l uit" este titlul testimonialului. Şi se încheie aşa: "Cu câteva luni înainte ca Noica să moară, l-a numit, într-una dintre revistele culturale ale vremii, "întâiul om de cultură al ţării". Dar era mai mult decât atât. Ajunsese foarte departe în ceea ce s-ar numi libertatea minţii cuiva. Ajunsese la libertatea ei pătimitoare, adică la o inteligenţă care absorbise cultura lumii în câmpul de experienţă al vieţii. Tot ce îndurase, pe toate versantele existenţei, era spus când în nume propriu, când sub masca marilor figuri întemeietoare ale Europei." Nădejdea, semnul biruinţei "Speranţa este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai silnice împrejurările, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să le îndurăm, să le înfruntăm şi să le depăşim. Definiţia speranţei este simplă: ea este credinţa, când mai neclintită şi când mai şovăielnică (după oameni şi împrejurări), că ceasul încercării şi al răului va trece şi că va veni vremea binelui şi a înseninării. Tărâmul speranţei este viitorul, care, cum bine ştim, este mai întotdeauna incert. Speranţa ne ajută să credem că, în ciuda a orice, cândva, binele ne va despovăra de rău. Fireşte, a gândi aşa, cere oarecare chibzuinţă, un grad anume de întemeiere pe premisele obiective ale realităţii. Un calcul de probabilităţi, aprecierea raţională a raportului dintre datele existente şi forţele, manifeste sau latente, care tind să le modifice în sensul sperat. Dar nu aceasta este natura esenţială a speranţei, care, dacă nu este mai presus de orice calcul, rămâne un simplu şi rece efort de prognoză. Ca să fie o putere a sufletului, speranţa trebuie să aibă în miezul ei ceva iraţional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruinţa binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Este o alegere, dintre toate câte sunt cu putinţă pe pământ, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial şi adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii. Şi spune Iov Domnului: "Mi-ai smuls nădejdea ca pe un copac". Iar Sfântul Pavel, vorbind despre Avraam, zice: "Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri", şi, altunde, vorbind despre Sara: "Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd". Poţi spera să nu pierzi ceea ce ai sau să dobândeşti ceea ce îţi lipseşte, temeiul nădejdii tale acelaşi este: că se află cumva o cale prin Valea Plângerii şi a Morţii pe unde, totuşi, se străbate dincolo. Mulţi deznădăjduim, dar nu întru totul. Iar speranţa este şi aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduieşte încă. Trecuţi dintr-o vitregie în alta, tulburaţi în loc să fim limpeziţi, răniţi în loc să fim vindecaţi, pradă lăcomiilor şi pradă minciunii, să mai zicem o dată, cu nişte vorbe scrise cândva, demult: "Dar, iată, tot mai zgâriem pe stâncile prea tari, posaci şi îndărătnici, efigia fără de seamăn, albă, a speranţei"." (Petru Creţia - Eseuri Morale)