Pictorul de suflete de la Antim

Au trecut 10 ani de când bunul nostru părinte duhovnicesc Sofian s-a mutat în locaşurile veşniciei celei fericite. Nu ştiu să zic dacă sunt mulţi sau puţini. Nici nu se simte trecerea lor. Părintele este la fel de viu şi prezent. Imaginile care mi se perindă în minte sunt picturale: parcă-l văd în grădină, la hramul Duminicii Tuturor Sfinţilor, printre invitaţi, zâmbind fericit, ori la „masa săracilor“, supraveghind să nu lipsească nimic, să fie şi ei pe deplin bucuroşi, consideraţi ceea ce sunt, oameni.

După 1989, părintele lua saci cu pâine şi-i împărţea zilnic săracilor. Răspândea atâta pace şi se purta atât de firesc, aducea atâta bucurie în jur, încât vârsta sfinţiei sale nu mai conta, parcă vedeai icoana înmulţirii pâinilor din Sfânta Evanghelie.

Chiar eu, odată, rămânând fără bani şi fără pâine (mama era căzută la pat, iar pensia ei sosea după câteva zile), m-am dus la Antim să mă rog şi, când am ieşit din biserică, părintele, zâmbind, mi-a întins o sacoşă cu cinci pâini.

Alte amintiri legate de părintele sunt de la slujbă. Nu-l pot uita slujind în sobor; aveam senzaţia imaterialităţii lui şi-i priveam atent pantofii, pentru că, de fiecare dată, nu credeam că s-ar afla pe covorul pe care călca, ci că era deasupra lui, după uşurinţa cu care păşea. Când predica, vorbea cu lacrimi despre milă şi milostenie, iar când îţi dăruia ceva, fie şi o cruciuliţă, te făcea atât de fericit, încât credeai că ai primit darul din mâna lui Dumnezeu.

Apropiaţi de Mănăstirea Antim

Cum am ajuns la părintele Sofian? Prin intermediul fratelui meu, Ilie Daniel Turcea. El, aflându-se cu sufletul într-o degringoladă din care părea să nu mai poată ieşi, a fost dus de un prieten, tot arhitect, mai vârstnic decât noi, Ioan, la părintele Arsenie Papacioc, care urma să-i răspundă întrebărilor lui iscoditoare, dar sincere, pentru a se lămuri cine trebuie să ocupe primul loc în viaţa omului: ştiinţa, cultura, arta sau Dumnezeu?

Pe atunci, era în 1976, părintele Arsenie se afla la Cernica şi mai avea foarte puţin timp de stat acolo, întrucât patriarhul Justinian îl trimitea, cu ascultarea, la Techirghiol. După o spovedanie cu lacrimi şi o discuţie de peste opt ore, Daniel s-a întors la Dumnezeu definitiv şi irevocabil. Apoi am venit şi noi, mama şi cu mine la părintele Arsenie, care a terminat repede spovedania noastră, primindu-ne ca fii duhovniceşti, dar trimiţându-ne să ne spovedim în Bucureşti, la părintele Sofian, urmând să venim la Techirghiol o dată pe an sau când puteam. Aşa am ajuns la Antim, unde l-am căutat toţi trei împreună pe părintele Sofian, care nu a vorbit de la început cu noi, cu mine, sora mea şi cu Daniel, ci doar cu mama noastră.

Zilele treceau, noi ne duceam mereu la Antim şi stăteam la toate slujbele, de dimineaţă până seara. Părintele ne vedea mereu, dar nu ne vorbea. Într-un sfârşit, ne-a dăruit nişte cruciuliţe de la Ierusalim şi, sfătuindu-ne să o ascultăm pe mama, ne-a spus că nu trebuie să stăm chiar toată ziua în biserică pentru că suntem tineri şi avem şi alte îndatoriri.

Părintele ne-a primit apoi la spovedit cu multă bucurie, ne-a „adoptat“ imediat.

Părintele nu refuza pe nimeni

Între momentele deosebite de care îmi aduc aminte cu bucurie, legate de părintele Sofian, este şi cel de dinainte de moartea fratelui meu. Era în ziua Bunei Vestiri a anului 1979, care atunci căzuse chiar duminica. Fratele meu, Daniel, era gata să-şi sfârşească „alergarea“, fiind internat la terapie intensivă, la Spitalul „Alexandru Sahia“, unde stătea de opt luni, având o boală necunoscută.

Pentru că medicii trebuiau să-i pună un diagnostic, au stabilit că acesta ar fi „limfosarcom cu leucemie, stadiul III B“.

Deşi i se făceau mai tot timpul citostatice, Daniel, cu ajutorul lui Dumnezeu, după ce termina perfuzia, mergea la Radu-Vodă şi îl aştepta pe părintele până când putea să-l spovedească. Se spovedea foarte des, până la amănunt de gând. Cu toate acestea, pe 25 martie 1979, m-a rugat cu lacrimi să mă duc la Antim pentru a-l chema pe părintele să-l spovedească şi împărtăşească zicând că e pentru ultima oară.

M-am dus. Am stat la slujbă la Antim, unde m-am şi împărtăşit. Iar la sfârşit, cum era obiceiul, mulţi fii duhovniceşti şi oameni necăjiţi au rămas să vorbească cu părintele Sofian, care din cauza asta pierdea masa şi ajungea foarte târziu acasă, aproape de slujba Paraclisului, când trebuia să se reîntoarcă la biserică. Părintele nu refuza pe nimeni. Mă rugam să se termine mai repede discuţiile cu oamenii, ca să-i pot spune şi eu necazul meu. Săracul, era atât de obosit, că pur şi simplu mi-a fost greu să îi transmit mesajul fratelui meu. Părintele a oftat, a stat o vreme în altar, pe scaun, cu faţa la Sfânta Masă, după care s-a ridicat şi mi-a zis: „Soră Lucia, să mergem că nu mai e timp“.

A ieşit din altar cu servieta sa mare şi am plecat.

Împărtăşirea minunată

Atunci zona Antimului era altfel. Imobilele din jurul mănăstirii erau case stil, care mai de care mai frumoase. Acolo era centrul vechi al Bucureştiului. Am ieşit la poartă şi, ca prin minune, un taxi a venit şi ne-a luat. Am ajuns la spital. Părintele era foarte grijuliu cu geanta lui pe care o ţinea în braţe, ca pe un copil. Chiar tremura când taxiul se hurduca pe piatra cubică a pavajului. La spital, părintele nu m-a lăsat să plătesc maşina, ci a plătit el. Tăcuţi, am intrat în camera unde era Daniel şi încă un pacient. Fratele meu era foarte rău. Apa îi ieşea prin piele încât se făcuse baltă sub patul lui. Sudoarea trecuse prin saltea, pătura puteai s-o storci, iar pijamaua, udă, era de nedezlipit de corpul lui. Nu era nevoie să fii medic ca să-ţi dai seama că Daniel era la limită. Când l-a văzut pe părintele însă, nu mai putea de bucurie. Cât pe-aci să sară din pat, deşi avea perfuzie pe mâna dreaptă.

Era dezordine în rezervă. Vată, tifon cu sânge de la perfuzii, fiole peste tot. M-am jenat foarte tare, pentru că mă gândeam că ar fi trebuit ca eu să fac curat. Părintele nu avea unde să aşeze cutiuţa cu Sfintele Taine. După ce s-a îmbrăcat cu toate veşmintele, văzând agitaţia mea, părintele a spus cu blândeţe: „Soră Lucia, soarele răsare şi peste cei buni şi peste cei răi, şi peste locurile frumoase şi peste cele urâte. Nu te mai osteni atâta“. Apoi a şters colţul noptierei şi a scos din geantă Sfântul Potir cu Sfânta Împărtăşanie de la Liturghia arhierească care se săvârşise în acea duminică la Antim, unde protos era episcopul Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal pe atunci.

Când am văzut aceasta, am rămas fără cuvinte. A fost zguduitor. Dar părintele, calm, mi-a spus: „Soră Lucia, să te duci dumneata puţin afară, că eu cu fratele Daniel mai am ceva de discutat“. Am stat pe hol două ore. Uimitor era că nimeni nu ne-a deranjat, nici asistente, nici doctori, nici altcineva, deşi era duminică, zi de vizită la bolnavi.

Spitalul „A. Sahia“ era unul cu statut special, era dedicat celor din partid. Daniel se afla aici pentru că era membru al Uniunii Scriitorilor.

Imaginaţi-vă ce curaj a avut un fost deţinut politic, părintele, îmbrăcat cu toate veşmintele, să vină acolo să împărtăşească un bolnav din Sfântul Potir. După ce fratele meu a primit Împărtăşania, părintele Sofian s-a dus la celălalt bolnav din cameră, care avea cancer la ficat în fază terminală. L-a mângâiat pe frunte şi l-a întrebat, blând, cum îl cheamă. Pacientul, un ardelean ortodox, Alexandru, era legat de pat fiindcă avea dureri foarte mari şi se zbuciuma în convulsii. Părintele l-a întrebat cu delicateţe dacă ar vrea să îl spovedească şi, eventual, să-l împărtăşească. Dar pacientul a răspuns urât bunătăţii arhimandritului de la Antim. O ploaie de invective şi înjurături la adresa lui Dumnezeu şi a Bisericii, insuportabil de auzit, a urmat în salon. Părintele, înjurat şi el, s-a mâhnit adânc pentru omul acela şi a zis uşor către noi: „Nu am ce să-i fac. Jumătate este deja în flăcările iadului“. Apoi, a adăugat spre el: „Du-te acolo unde deja ai intrat“. Omul a murit după două ore de la acest episod. A venit nevasta lui, foarte nervoasă. Nici nu s-a uitat la bărbatul ei, a plătit o sumă de bani celor de la spital, cerând să-l ardă la crematoriu pe soţul ei, care nu o mai interesa.

Plecarea mamei

Părintele era surprinzător chiar şi pentru cei care îl cunoşteau mai bine. Atunci când era să plece la Domnul mama, care zăcea la pat şi nu mai vorbea decât cu mine, părintele Sofian mi-a spus: „Ia întreab-o pe sora Maria dacă vrea să moară“. Eu am rămas uimită şi i-am zis: „Cum, părinte, să-i spun aşa ceva? O s-o doară sufletul dacă o întreb asta“. „Lasă. Tu te duci acasă şi o întrebi pe sora Maria dacă vrea să moară“. M-am dus şi am făcut după cum m-a îndemnat părintele. „Mamă, matale vrei să mori?“ „Da, fetiţo“, a fost cuvântul mamei. „Păi, dacă vrei să mori, de ce nu mori, maică?“ „Pentru că n-am cu cine să te las pe tine.“ Mama plângea mai mereu în ultima vreme. Foarte credincioasă, fiică de preot din neam în neam, fostă profesoară de matematică, citea cu nesaţ Noul Testament.

M-am întors la părintele şi mi-a spus: „Vezi că sora Maria vrea să moară?“ Şi ce trebuie să fac, l-am întrebat pe părintele. „Să aduci un lucru de-al ei şi să citim o rugăciune.“ M-a chemat în chilie la dumnealui, şi acolo, îmbrăcat în toate veşmintele, a rostit acea rugăciune, de dezlegare a sufletului. Vineri s-a întâmplat asta, iar duminică, mama a plecat dintre noi.

Întemniţat la Aiud

Mărturii despre părintele Sofian am primit şi din partea părintelui Dumitru Stăniloae. La părintele Stăniloae, căruia i s-a făcut un Sfânt Maslu, de mai mulţi părinţi, între care Sofian şi Adrian Făgeţeanu, am fost prezentă şi eu, însoţindu-i pe aceştia. După slujbă, părinţii au vorbit despre rugăciunea lui Iisus, iar la sfârşit, părintele Stăniloae m-a rugat să mai rămân pentru că ar vrea să vorbească cu mine. I-am petrecut pe cei doi invitaţi veniţi de la Antim până la maşina venită să îi ia, apoi m-am întors la părintele Dumitru, care mi-a spus aşa: „Pentru asta te-am chemat, ca să ştii ce duhovnic ai. Când eram tânăr, la ţară, cu părinţii mei, mă pricepeam la treburile câmpului, la cosit, la prăşit, la orice este de făcut într-o gospodărie. Dar tata a hotărât să mă dea la carte încât nu m-am mai văzut din vraful de cărţi. Preocupările mele s-au schimbat. Scrisul a luat locul muncii fizice. Aşa a vrut Dumnezeu. Iar când m-au arestat am fost foarte înfricoşat. Îmi lăsam familia neajutorată. La proces nu am avut o atitudine deosebită. Am fost împreună cu părintele Sofian la Aiud. Trebuia să tăiem piatră din carieră. Cine nu îşi făcea norma nu primea mâncare. Eu nu aveam puterea să ridic bolovanii grei. Supraveghetorul mergea printre noi şi cine se mişca mai încet sau se dovedea neputincios era lovit cu un par gros peste coloana vertebrală şi deceda rapid. Aiudul era o fabrică de morţi. Dar aici s-au petrecut minuni. Părintele Sofian m-a văzut că nu eram pregătit pentru asemenea corvoadă. Puteam să mor din prima zi. Părintele Sofian, care avea o forţă fizică deosebită, fără cuvinte, a venit, firesc, şi a făcut norma mea. Apoi, pe a lui. Nimeni nu a sesizat vreo neregulă.“ Seara, au nimerit unul lângă altul la masă. Pentru că lucrau la piatră, primeau resturi de la animale, coada şi copitele de la porc. Fiindcă aveau, chipurile, raţie de carne. Părintele Sofian lua bucăţica din farfuria lui şi, pe furiş, o dădea părintelui Stăniloae. Asta, în fiecare seară. „Datorită părintelui Sofian trăiesc eu astăzi.“

Nu putem să judecăm pe nimeni, fiindcă nu ştim ce am fi făcut noi în locul lor. Chiar şi părintele Sofian mărturisea: „Să nu ne judecaţi că am ieşit din puşcărie. Dacă ai citit ceva vreodată sau ai auzit ori ai văzut vreun film despre detenţia din timpul comuniştilor, este nimic faţă de ce am păţit noi în închisoare. Nu se poate imagina cu mintea omenească. În fiecare zi eram băgaţi cu capul în tinetă şi eram ţinuţi acolo până se plictisea gardianul. La Paşti ne-au pus să ne împărtăşim cu excremente. Era uşor să mori acolo. Cei care am reuşit să scăpăm, am făcut-o pentru voi. Atâta m-am rugat la Dumnezeu ca să ies de aici pentru a-i ajuta pe oameni… Am făgăduit Maicii Domnului că dacă ies teafăr şi pot face bine oamenilor, am să stau încontinuu ca să-i ajut şi să-i îndrum“. De aceea părintele stătea până după miezul nopţii la spovedit.

Mai spunea părintele: „Dacă noi am fost arestaţi şi acuzaţi pentru nişte lucruri pe care nu le-am făcut, cu siguranţă că fiecare dintre noi a făcut totuşi ceva pentru care a meritat să fie arestat. Dumnezeu ne-a încercat şi, dacă nu am avut alte păcate mai mari, deşi nu ştiu alt păcat mai mare decât mândria şi slava deşartă care ne-au încercat pe toţi, poate am gândit prea sus despre noi şi Rugul Aprins, că alţii nu se roagă sau discută teologie asemenea nouă. Deşi ăsta e un păcat subţire, el nu e un păcat mic. Vrăjmaşul e cât casa pe tine atunci“. Când mi-a povestit asta a adăugat un episod din viaţa Sfântului Efrem Sirul, care, fiind copil, a gonit o vacă gestantă prin pădure până a omorât-o. Apoi, după ceva timp, a fost băgat în temniţă pentru un lucru pe care nu-l făcuse. „La fel şi noi, am făcut ceva de am ajuns aici.“

„Mai degrabă e Hristos aici decât stai dumneata pe scaun!“

Revenind la procesul intentat celor din Rugul Aprins, părintele Stăniloae îşi aducea aminte de momentul acuzării. „Eram în sala unde procesul se desfăşura cu uşile închise. Şeful completului de judecată de la Tribunalul Militar a pus ochii pe părintele Sofian şi, răstit, i-a strigat: «Scoală-te, banditule! Ce spune Hristos acum că eu te condamn la moarte? Tu ce ai de gând să zici?» Părintele se ridică, dar nu răspunse nimic. Stătu aşa o vreme, tăcut. Comandantul îşi pierdea răbdarea. Enervarea lui începea să atingă cote îngrijorătoare din cauza lipsei de ripostă a acuzatului. Dar tăcerea s-a spart. Demn, părintele a răspuns: «Mai degrabă este Hristos aici, în mijlocul nostru şi ne vede pe fiecare ce facem, decât stai dumneata pe scaun ca să pronunţi sentinţa de condamnare la moarte». Când a auzit acest cuvânt, acuzatorul s-a schimbat brusc la faţă. Omul rămăsese interzis. «25 de ani», a bolborosit comandantul speriat de ce auzise mai înainte. «Nici atât», a completat părintele. «16 ani. Ultimul cuvânt», după care părintele Sofian s-a aşezat jos.“

Legat de ultimele zile din viaţa pământească a părintelui Sofian pot spune că în acel an, 2002, pe 29 august, l-am vizitat la spital. Părintele era într-o rezervă. Coridorul era plin de fii duhovniceşti. Nu mai aveam nici o nădejde să intru să-l văd. Era o ţesătură de oameni, iar eu eram ultima, aproape de capătul scării. Dar a ieşit părintele Irineu care m-a chemat să vin. Arhimandritul Sofian m-a binecuvântat şi mi-a spus să stau lângă el. Nu mai era în reverendă, ci avea pijamale şi un halat pe dumnealui. S-a uitat la mine şi mi-a zis: „Soră Lucia, trebuie să ai bine întipă-rit în minte un lucru: tot ceea ce faci, tot ceea ce spui şi tot ceea ce gândeşti este scris undeva. Şi va veni o zi când Îl vei vedea pe Mântuitorul faţă către faţă. Şi aşa cum l-ai pictat pe pereţi şi în icoane, atunci va fi viu în faţa ta. Şi nu-ţi va rămâne nici măcar cel mai mic gând ascuns pe care să nu ţi-l descopere Mântuitorul. Gândeşte-te la asta când te spovedeşti, fiindcă atunci vei fi în faţa întregului univers şi a întregii istorii a pământului“. Mi-a lăsat aceste cuvinte ca o moştenire de viaţă. (Lucia Turcea)