Pierderea dragostei, singura frică a creştinului

Athosul, o veritabilă republică monahală, adună în cuprinsul lui oamenii pe care dorul după Dumnezeu şi rugăciune i-a făcut să părăsească casa şi locurile unde s-au născut şi au copilărit. Sfântul Munte este asemenea unei grădini în care poţi găsi flori şi miresme dintre cele mai diferite, pentru că fiecare monah de aici aduce cu sine acel specific al ţării de unde vine. Românii sunt recunoscuţi prin viaţa lor de rugăciune şi aspră nevoinţă călugărească. Acest fapt este uşor de remarcat la părintele Iulian, duhovnic, alături de stareţul Petroniu Tănase, la Schitul Prodromu din Athos. Smerenia, împlinirea poruncilor, convingerea că rugăciunile omului sunt ascultate reprezintă câteva dintre temele despre care ne-a vorbit sfinţia sa.

Părinte Iulian, vorbiţi-ne despre începutul vieţii sfinţiei voastre ca monah. Am venit la mănăstire pe când aveam 20 de ani. Am plecat de acasă doi prieteni (eu şi Constantin Chişcaru, fostul stareţ Efrem de la Neamţ) cu gândul de a ajunge la Mănăstirea Neamţ. Până acolo era cale lungă. Făceam aproape trei zile. Era după război. Când am văzut tot ceea ce se întâmplase până atunci, că mulţi oameni nu se mai întorceau la familiile lor, foametea şi sărăcia bântuiau peste tot, ne-am spus: „Hai să mergem la mănăstire!“. Noi ne gândisem mai demult să plecăm, dar părinţii şi fraţii noştri nu erau de acord cu acest plan. Aşadar, am plecat într-o seară amândoi, după ce am lăsat o scrisoare pe masă, pentru ca părinţii noştri să nu rămână în panică. Urma ca noi să scriem din locul unde eram primiţi ca fraţi. Am ajuns în comuna Vânători, aproape de mănăstire, şi acolo ne-am întâlnit cu un monah de la Mănăstirea Secu. După ce i-am povestit ce aveam de gând să facem, el ne-a îndrumat să mergem la Mănăstirea Sihăstria, unde vieţuiau monahi din zonele unde locuiam noi. Viaţa de călugăr şi întâlnirea cu părintele Cleopa Am înconjurat Ozana şi, mergând prin pădure, am ajuns la Secu. De acolo am luat-o de-a dreptul pe un drumuşor şi, când am ajuns aproape de cimitir, am văzut doi părinţi care lucrau pământul: Calinic şi Dometian. Aflând că noi vrem să rămânem la mănăstire, monahii ne-au avertizat: „Nu ştim dacă o să puteţi voi să staţi aici. La mănăstire e destul de greu, post, miercurea şi vinerea mâncare o dată în zi…“. N-am terminat vorba noastră, când iaca şi părintele stareţ Ilie Cleopa. Nu era de mult timp stareţ. Fusese pus cu doi ani înainte. După ce ne-a întrebat de unde suntem, a zis cu glas mare: „Măi, Maica Domnului v-a adus! Doi au plecat dimineaţă, doi au venit“. Plecaseră doi fraţi în armată, iar noi tocmai intram în rânduiala călugărească. Când mergeam către mănăstire, credeam că aici o să găsim numai oameni bătrâni, dar nu era aşa. Am văzut mulţi fraţi tineri. La Sihăstria am rămas doi ani şi jumătate, până când am fost chemat în armată. În 1950 m-am liberat şi m-am întors la mănăstire. Stareţ era de acum părintele Ioil. Am fost îmbrăcat frate şi călugărit mai apoi. Mi-a plăcut mult viaţa de călugăr. Ce frumos era în Postul Mare cu cântări, cu slujbe multe! Era ca în rai. Ieromonah la Schitul Lacu, apoi la Prodromu Cum aţi ajuns la Schitul Prodromu? Ce este diferit în Athos faţă de mănăstirile din ţară? În Athos am ajuns în 1977. Am deci 31 de ani de când mă aflu aici. Dacă ar fi să judecăm rânduiala monahală athonită, în comparaţie cu cea de la Sihăstria, nu există diferenţe mari. În Sfântul Munte există această rânduială specială care interzice femeilor accesul. Pentru monahii tineri acest lucru este foarte bun, fiindcă sunt scutiţi de ispitele care ar veni prin văz şi auz. Dar eu am venit aici pentru mai multă linişte, pentru o viaţă interioară mai intensă. Atunci când am sosit pentru prima oară în Grecia, m-am întâlnit la Salonic cu un părinte român, Neofit, care era ierodiacon la Schitul Lacu. Mi-a spus că a discutat cu episcopul Antonie Plămădeală, cel care coordona pe atunci Departamentul de Relaţii externe al Patriarhiei Române, ca eu să slujesc ca preot la acest schit. Am rămas la Lacu patru ani, după care m-am retras la Prodromu, unde este viaţă de obşte. Întotdeauna mi-a plăcut mai mult viaţa de obşte. Am trăit aici cele mai mari bucurii din existenţa mea de monah. Şcoala monahului este viaţa lui Ce duhovnici români vestiţi erau pe atunci în Athos? Au existat părinţi cu trăire duhovnicească înaltă. Mai întâi l-aş pomeni pe ieromonahul Dometie Trihenea, care a vieţuit la chilia Sfântului Ipatie, aproape de Mănăstirea Vatopedului. El a fost şi stareţ la Mănăstirea Zografu, lavra athoniţilor bulgari. Criteriul alegerii unui stareţ era mult diferit atunci de ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Singurul lucru important era ca monahul să aibă viaţă plăcută lui Dumnezeu. Nu conta nici naţionalitatea, nici studiile pe care le avea. Şcoala lui era viaţa lui. Eu nu sunt împotriva şcolirii monahilor, dar vechii părinţi aşa erau aleşi ca stareţi. Şi negăsind bulgarii un om îmbunătăţit duhovniceşte, au pus ca stareţ un român, pe părintele Dometie. Era un om extraordinar, cu dragoste faţă de toată lumea. El avea şi cunoştinţe de medicină. Aproape toţi care îl vizitau se întorceau de la el sănătoşi. Un alt călugăr bun a fost părintele Dionisie de la Colciu. A murit la o vârstă înaintată, aproape 95 de ani. De la 90 de ani a rămas orb. Era un om de o înţelepciune rară. Şi foarte simplu. Pe Dumnezeu trebuie să Îl căutăm înăuntrul nostru Credeţi că monahii de odinioară erau mai sporiţi duhovniceşte decât cei de azi? Monahul este omul care încearcă să se cunoască cât mai bine pe sine. Cu cât intră mai mult în interiorul lui, căutându-L pe Dumnezeu, cu atât este mai aproape de El. Pe Dumnezeu nu Îl poţi găsi în afară, unde lucrurile sunt amestecate şi e multă împrăştiere. Pe Dumnezeu trebuie să Îl căutăm înăuntrul nostru, nu în afară. Fac o paranteză. Întâlnim la Sfântul Augustin, care a fost păgân până la 30 de ani, un cuvânt care ne lămureşte ceea ce vreau să spun. Pentru venirea lui la credinţă s-au rugat bunica şi mama lui. Când s-a întâmplat acest lucru, el a văzut Soarele care dă lumină, căldură şi pe care l-a întrebat: „Tu eşti Dumnezeul meu!“ , iar Soarele i-a răspuns: „Nu sunt eu Dumnezeul tău, El m-a făcut pe mine, El e mai presus decât mine!“. Şi a întrebat Universul, a întrebat Pământul: „Voi sunteţi dumnezeul meu?“ şi au răspuns: „Nu suntem, El ne-a făcut pe noi! El e mai presus decât noi“. Apoi, se întoarce către sine, spre trupul său: „Dar tu, materie, tu ce eşti, nu eşti tu Dumnezeul meu?“ - „Nu sunt, caută-L înlăuntrul tău“. Şi s-a dus, l-a căutat înlăuntrul său. Fericitul Augustin spune foarte frumos în Kekragarion (o antologie de texte care cuprinde şi fragmente din Mărturisirile episcopului Hiponei): „Târziu, te-am aflat pe tine, tinereţe bătrână şi prea tânără“. Evanghelia de la Matei, capitolul 17, versetul 21, zice: „Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este, acolo să o căutaţi“. Împărăţia lui Dumnezeu este Sfânta Treime, Maica Domnului şi toţi sfinţii. La Faptele Apostolilor, capitolul 17, versetele 27-28, găsim îndemnul: „Căutaţi-L pe Dumnezeu, căci în El trăim, ne mişcăm şi înviem“. Când e vorba că trăim în Dumnezeu, trebuie să ne gândim şi la Dânsul. Ca să fac o comparaţie, am luat Kekragarionul în chirilică, iar părintele Emilian, un alt monah de la Prodromu, o variantă mai nouă. Citind, ne-am dat seama că dincolo nu mai era dulceaţa veche a literelor în care s-a scris odinioară. Mi-am amintit ce mi-a spus un bătrân. Atunci când nu mai este acea dulceaţă a cuvântului, acel simţ, înseamnă că nu s-a mai scris în post şi rugăciune. Părinte, cum putem ajunge oameni noi, „omul nou“ de care vorbeşte Evanghelia? Sunt multe lucruri care ne împiedică să ajungem oameni noi. În primul rând, păcatele noastre. Apoi, prilejurile spre păcat pe care le oferă mass-media, televizorul. Astăzi, puţine lucruri bune poţi găsi la televizor. Caută-L pe Dumnezeu înlăuntrul tău şi urmează tot ce au spus Sfinţii Părinţi, că toate celelalte ne împrăştie. Smerenia este conştiinţa că totul vine de la Dumnezeu Hristos spune în Evanghelie: „Învăţaţi de la Mine că Eu sunt blând şi smerit cu inima“. Ce înseamnă a fi smerit cu inima? Întotdeauna, ca să faci un lucru bun trebuie muncă, stăruinţă. Trebuie silinţă, căci se spune: „Silitorii vor câştiga împărăţia cerurilor“. Fără silinţă nu putem să facem nimic. Să ne gândim la ceea ce spune Mântuitorul în Evanghelia după Ioan, la capitolul 15, versetul 15: „Băgaţi de seamă că fără de Mine nu puteţi face nimic“. Asta înseamnă că nu trebuie să ne bazăm pe ştiinţa noastră, ci să ne întoarcem la Dumnezeu cu smerenie, că El este Cel ce dă viaţă. Trebuie lucrat, bineînţeles, cu faptele bune, cu păzirea poruncilor. Evanghelia de la Ioan 6, 63 spune: „Duhul este Care dă viaţă. Trupul nu foloseşte la nimic“, adică să contribui cu sufletul la poruncile Domnului. Legea dragostei Mântuitorul fericeşte în Predica de pe munte pe cei blânzi şi făgăduieşte „că aceia vor moşteni pământul“. Cum se dobândeşte blândeţea? Blândeţea e umilinţa, smerenia. Blândeţea înseamnă a păzi poruncile. Când fariseii îi spun lui Hristos: „Ai venit să ne strici legea lui Moise?“, atunci Mântuitorul le spune: „N-am venit să strig Legea, ci s-o împlinesc“. E nevoie de împlinit Legea. Dumnezeu a venit cu Legea iubirii: „Cel ce se judecă cu tine să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa. Care te loveşte pe partea dreaptă, întoarce-o şi pe stânga“. Toate acestea sunt legea dragostei. Mare înţelepciune a adus Dumnezeu în această lege. Spre exemplu, se face ceartă din cauza unei bucăţi de pământ. Dacă ar ştii să caute porunca lui Dumnezeu, nu s-ar mai judeca, ar lăsa de la ei, ar da mâna prieteneşte amândoi şi ar fi prieteni, nu duşmani. Să mai lăsam de la noi, aceasta este legea dragostei. Cum se împacă asta cu păstrarea demnităţii? Aici, Mântuitorul mai spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“. Trebuie să lucrezi cu foarte mare înţelepciune. Dacă vezi pe duşmanul tău la nevoie, ajută-l în ascuns, să nu ştie stânga ta ce face dreapta. Şi dacă simte el că l-ai ajutat tu, atunci este prieten, nu mai este duşman. Revenind la blândeţe, ea este o caracteristică a dragostei. În Predica de pe munte, Hristos vorbeşte despre sărăcia cu duhul. A fi sărac cu duhul înseamnă a fi nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul tău? Nu. Sărăcia cu duhul este umilinţă. Niciodată să nu te încrezi în propriile tale puteri. Chiar dacă ai făcut ceva, ţi-a dat Dumnezeu un dar, nu-i de la tine, e de la Dumnezeu. De la Dumnezeu vin toate. Inima noastră să macine că de la noi nu e nimic, de la Dumnezeu sunt toate. Aceasta se numeşte smerenie. Voia lui Dumnezeu este împlinirea poruncilor Cum putem cunoaşte voia lui Dumnezeu în viaţa noastră? Cum putem să ne dăm seama că mergem pe direcţia cea bună, că facem voia Lui în actele noastre, în acţiunile noastre? Putem cunoaşte când păzim poruncile. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele. Şi porunca Mea este ca să vă iubiţi unii pe alţii“. Aceasta este adevărata dragoste duhovnicească. Filocaliile sunt pline de lucruri dintre acestea. În tot acest timp de 31 de ani, de când trăiţi în Athos, aţi auzit, vi s-au întâmplat minuni legate de icoanele care se află în Sfântul Munte? Aţi cunoscut fapte minunate? Da, au fost. Bineînţeles, sunt unii care caută minuni. Eu nu am căutat şi nici nu caut. Dacă nu am căutat, nici Dumnezeu nu mi-a dat. Altora poate le dă. M-am ferit de lucrul acesta. Se mai păstrează tradiţia rugăciunii isihaste în Sfântul Munte astăzi? Da. Mai sunt monahi care păstrează în inima lor rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Este Mănăstirea Filotheu, unde, la ascultare, fraţii spun cu voce tare această rugăciune, nu numai în taină, dar asta trebuie să se zică în taină. Aţi recomanda această rugăciune şi oamenilor din lume? Nu recomand eu, recomandă Sfântul Apostol Pavel, că strigă de aproape 2.000 de ani de când s-au scris Epistolele şi Evangheliile: „Rugaţi-vă neîncetat“ (Tesaloniceni 5, 17). „Ajutorul Maicii Domnului se întinde asupra întregului pământ“ Părinte Iulian, vorbiţi-ne despre ocrotitoarea Sfântului Munte, Maica Domnului. Maica Domnului este peste tot, şi aici şi în toată lumea. Ea este în special ocrotitoarea călugărilor din acest loc, fiind Stareţa Muntelui Athos. Să nu credem însă că de acum înainte Maica Domnului are în vedere numai pe cei ce locuiesc aici. Nu, peste tot este Maica Domnului şi ajutorul ei se întinde asupra întregului pământ. Să se roage toată lumea la Maica Domnului şi ea îi va asculta. Maica Domnului este mare ajutătoare. Atunci când facem rugăciune sau săvârşim Sfânta Liturghie în cinstea unui sfânt sau Maicii Domnului, Sfântul se bucură pentru cinstirea pe care noi i-o arătăm. Prin bucuria lui el aduce acum mila lui Dumnezeu asupra noastră. Acesta este un mare lucru, ca un sfânt să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru tine. ▲ Silinţa în rugăciune alungă oboseala La sfinţia voastră vin mulţi credincioşi din ţară să se spovedească. Care sunt problemele generale pe care le ridică oamenii din ziua de astăzi? Omul vine să mă întrebe: „Ce să fac părinte?“. Când e vorba de doi tineri le spun să nu facă avorturi, să nu omoare copiii, să îi crească în frica de Dumnezeu, cât sunt mici să îi ducă la biserică, să îi împărtăşească. Mai sunt şi alte lucruri, precum beţia, de la care nu se mai pot abţine, şi, în general, patimi. Dumnezeu a lăsat la om de toate, dar noi trebuie cu dreaptă socoteală să le folosim. Nimic nu e rău, e rău că omul nu mai are cumpătul, măsura. De multe ori ne cuprinde o stare de moleşeală; nu avem pornire spre rugăciune. Ce să facem? Starea asta de moleşeală, spune Sfântul Ioan Scărarul, o mai adaugă şi duhul cel rău, duhul trândăviei. Despre monah, Sfinţii Părinţi spun că este o silă în toate, adică o străduinţă necontenită spre lucrul bun. Dar Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că „împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi cei silitori o răpesc pe ea“. Or, acest cuvânt se adresează tuturor, nu doar călugărilor. Chiar dacă nu avem pornire către rugăciune, către nevoinţă, să le facem pe acestea; chiar dacă dispoziţia noastră interioară nu este în acord cu ele, noi să le săvârşim. Vorbesc din experienţă. Atunci când mă cuprindea lenevia, moleşeala, cu o mânie sfântă, mânia împotriva păcatului, de care vorbeşte Sfântul Pavel, căutam să împlinesc nevoinţa duhovnicească. Râvna, focul ei alungă oboseala şi Dumnezeu, văzând hotărârea nestrămutată a noastră, adaugă harul Său. ▲ Când ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, fugim de viaţă În cântarea de la Vecernie „Fericit bărbatul“ este un stih care spune „Slujiţi Domnului cu frică şi cu cutremur“. Ce semnifică această slujire? Proorocul Isaia, în cartea sa la capitolul 6, versetul 2, spune: „Heruvimii şi serafimii stau în jurul tronului, cu două aripi îşi acoperă feţele, cu două picioarele şi strigă neîncetat: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de slava Lui».“ Dacă heruvimii şi serafimii stau cu atâta cutremur şi sfială, ce mai gândim noi, oamenii? Legat de lucrul acesta am găsit scris despre frica lui Dumnezeu care rămâne în veacul veacului, cum spune proorocul David. Cu frică şi cu sfială ne vom duce dincolo. Unii spun că, dacă Îl iubesc pe Dumnezeu, nu au frică. Frica este şi ea de mai multe feluri: este frica de rob, frica de slugă şi frica de fiu. Când eşti rob, trebuie să faci ce spune stăpânul că, altfel, te omoară; când eşti slugă, pentru că eşti plătit; însă când eşti fiu, ştii că parinţii te iartă. Însă tu te temi, îţi e frică ca nu cumva prin faptele tale să-i superi, să le răneşti dragostea pe care o au către tine. La fel este şi cu frica de Dumnezeu. Ne înfricoşăm ca să nu cădem prin lucrurile necugetate pe care le putem săvârşi din dragostea cu care Dumnezeu ne înconjoară pe fiecare dintre noi şi de care, atunci când ne despărţim, intrăm în moarte. Am găsit în cele două volume ale Sbornicului, unde sunt adunate cuvinte despre rugăciunea lui Iisus, că este scris aşa: „Să ai prezenţa lui Dumnezeu şi frica Lui“. Adică, să ştii întotdeauna, oriunde te-ai afla, că te afli în faţa lui Dumnezeu şi să ai frică, că El este Cel ce ţine în palmă tot Universul. Cum să nu am frică?