Zugravul Horia cu pensula-harpă pe urmele „Psalmilor lui David”

Horia Țigănuș, artist vizual din Brașov, cu școlire înaltă la Bu­curești, la Academia de Arte Frumoase, cum se numea în anii ’90 ai veacului trecut Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, nepot de preot din Țara Bârsei, e o făptură înduhovnicită. Nu doar că ia parte duminica și sărbătorile toate la slujbele săvârșite de părintele Sorin Dobre de la Biserica din Cristian, un preot al harului jertfitor, chip iconic pentru meșter, ci se zidește trup și suflet în viața parohiei și a bisericii, făcând parte din acel mănunchi de oameni care miruiesc cu ostenelile lor lăcașul Domnului, făcându-l mereu viu și împodobit cu străluminare cerească. Într-o zi de oficiere, Sfinția Sa, căruia Horia Țigănuș nu precupețește să-i mulțumească „Pentru toate și fiecare în parte”, potrivit zicerii sale recunoscătoare, le-a arătat credincioșilor o „Psaltire” cu patina timpului, adică citită și răscitită de generații, primită în dar ca odor de preț dintr-o casă de gospodari ai așezării. A arătat-o bucuros celor aflați la slujbă și i-a îndemnat să o citească, cuminecându-se. Sigur, acea carte cu valoare bibliofilă nu putea merge din mână în mână, și atunci părintele, pe cheltuiala sa, a tipărit „Psaltirea” în exemplare cât era nevoie, oferindu-le oamenilor. Între aceștia s-a aflat și Horia Țigănuș. Citind fericit mărturisirea imnică a marelui profet, cunună a rugii în plenitudinea sa, cu glas de alăută, cu atingere gingașă de harpă, cu viscolire a durerii și cu suitoarea chemare a Dumnezeului întru nădejdea Învierii și izbăvirii, „...din straja dimineții până-n noapte”, nevoia de rugăciune, sălășluitoare în ființa sa, a odrăslit și mai viguroasă. Sorbea cuvântul sfințit și în lăuntrul lui izvodea cu tărie rugăciunea. Se aprinsese în inima sa dorința, una irepresibilă, de a scoate la lumină propria-i deslușire a fiecărui „Psalm”, exprimând-o în limbajul lui, adică al zugrăvitorului. Nici n-a știut când s-a trezit pornind pe „urma Psalmilor lui David”. Purta ca pe o cruce pensula, ce treptat, treptat devenea harpă. Călătoria aceasta n-a fost lină, ci un urcuș greu, cu împotmoliri, însă mereu suitoare. N-a fost defel ușor să găsească echivalențele plastice ale acestui monument al rugii. Dimpotrivă. I-au trebuit timp și strădanii multe ca să ajungă la acea stare a trăirii sacre, despre care îmi vorbeau într-un film de televiziune, consacrat lui Ioan Protcenco, vestiții sihaștri Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan. Așa l-au perceput aceștia pe marele iconar în vremea când zugrăvea paraclisul Mănăstirii Sihăstria. Ajuna înainte de a se apuca de lucru, se ruga mistuitor și dobândea vibrația transcendentului, cea care l-a învrednicit, alături de meșteșugul său zugrăvicesc, să o înfățișeze pe Maica Domnului plângând cu lacrimi - mărgăritare în fața celui care o are în față. Asemănător s-a petrecut și cu Horia Țigănuș, zugravul plecat pe urma „Psalmilor...” „cu pensula în mână”. În taină acesta a purces nu la ilustrarea „Psalmilor”, cum o subliniază el însuși, ci la tălmăcirea înțelesurilor în viziunea de plăsmuitor al frumosului în veșmânt plastic. Acel „dicteu divin”, invocat de academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maica Benedicta, când se referea la scrierea cărții „Eminescu și romantismul german”, distinsă cu Premiul Herder, pogorâse și asupra lui în vreme ce întruchipa cu mână iscusită de desenator rafinat, japonizant, și cu lunecare de culori pe apă, evanescente și urzitoare de atmosferă, tâlcul cel miezos al „Psalmilor lui David”.

 Îl cercau îndoielile, era temător că nu atinsese esența, dar continua să înainteze în această diortosire sui-generis. Își dorea să tâlcuiască toți cei 150 de psalmi într-un poliptic ca de catapeteasmă. Mai era multă trudă, dar, sfielnic, se înfățișase cu ceea ce adunase ca un căutător de aur și pietre scumpe părintelui Dobre. A răsuflat ușurat când acesta, văzând ce ieșise de sub pensula sa, acele parabole, simboluri, metafore, poeme, aforisme grafice, în delicate caligrafii, cu o țesătură de paingăn a liniilor, în înlănțuirea cea euritmică, cântând aidoma versetelor davidiene, i-a spus: „...numai așa să citiți «Psaltirea», numai așa...” Trăise atunci sentimentul că rugăciunea lui fusese ascultată, iar zăbava roditoare. Se adresase Domnului cu glas tare și aceste compoziții țesute cu firul credinței aspirau a-i determina și pe alții să se împărtășească din cea fără de egal dulceață a rugăciunii înăl­țătoare. Compozițiile rezultate din acest travaliu desfătător nu erau sofisticate, se făureau din puține elemente, armonios și contrapunctic concepute, într-o logodnă mult expresivă a desenului celui subțiratic din peniță-arcuș și expresia plină de poeticitate a acuarelei, sugerând, povestind, descoperind taina cea tăinuită. Sub tăcerea ca de mormânt a zugrăviturilor glăsuiesc cu grație și putere durerea, tristețea, bucuria, îndoiala, întunericul, lumina, pocăința, iertarea, înfrângerea și victoria, toate laolaltă întru biruința credinței în Dumnezeu, Cel care, după zisa lui David, l-a luat de la oile tatălui și l-a uns cu untdelemnul ungerii Lui, ridicând „ocara de pe fii lui Israel”. Prima serie a acestor hrisoave, ori pergamente de preț, pe care artistul le-a incrustat cu scrisul de vechi și priceput caligraf, dar fără să le iscălească, ca un anonim artist rugător, după ce au fost privite în expoziții, și-a găsit locul într-o ferecătură din piele, ce adăpostește o comoară, testimoniu al unei revelații minunate. Zugravul nu s-a oprit, ci s-a dedicat la fel de fervent unei a doua serii exhaustive a „Psalmilor”. Cu aceste psalmodieri în linie și culoare, la poftirea consilierului cultural al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Cătălin Jeckel, cel care-l descoperise încântat pe acest artist al sacrului în expoziția „Amintiri despre Dumnezeu” de anul trecut de la Muzeul Municipal „Regina Maria” din Iași, a venit să expună cu prilejul hramului Cuvioasei Parascheva, la muzeul din subteranele Catedralei Mitropolitane. 150 de lucrări, inspirate din cei 150 de „Psalmi”, se rânduiesc ca strofele unui poem de largă respirație pe Calea Crucii, într-o atmosferă austeră, amintind de peșterile în care se rugau cei dintâi creștini. Duhul psalmilor răsună simfonic. Versetele în viziune plastică își deschid aripile, zburând de pe coloanele unde sunt etalate către bolta cerească, cum remarca în cuvântul la vernisaj părintele consilier Cristian Muraru. Aceasta voit-a zugravul cu pensulă-harpă, potrivit grăirii proprii, să aibă semn că „rugăciunea noastră e încă vie aici, pe pământ”. Întru această dăinuire se înscrie jertfa sa.