Plumbuita, mănăstirea pătimitoare, dar mereu biruitoare

În nord-estul Bucureș­tilor, acolo pe unde se iese din orașul tentacular spre a o apuca înspre Moldova, Dunăre și Mare, printre case amintind de împestrițarea arhitecturală de târg valah, îți iese pe neaștep­tate în cale o falnică zidire. O vestește o turlă trupeșă, croită cu zveltețe, chemându-te să-i admiri nu doar silueta, ci și colorarea de alburi selenare. Se ițește deasupra unor ziduri arămii, zdravăn îm­piep­toșate, din cărămidă aparentă, platoșă de cetate. Te întrebi unde ai ajuns și având norocul unei călăuze nu doar binevoitoare, ci și știutoare, dornică să-ți arate priveliști din cele mirabile, pe Vlădica Timotei, te deslușești repede și știi că te așteaptă un ospăț al emoțiilor. „E Plumbuita”, răspunde lin, ca de la strană, amfitrionul  pelerinajului nostru în Arhiepiscopia Bucureștilor.

Numele acestei chinovii îmi stârnise mai demult interesul, dar nu izbutisem să-i pătrund tâlcul. Eram bucuros de acest popas surprinzător, la capătul căruia, nu mai aveam nici o îndoială că urma să dezleg enigma ce-mi frământase curiozitatea. Nu-mi era cu totul străină istoria mănăstirii Bucureș­tilor. Cunoșteam faptul că cel mai important ctitor fusese Matei Basarab, domn care se aseamănă în multe privințe cu Vasile Lupu al Moldovei, prin vocație și putere ziditoare; dăruind amândoi principatelor ro­mânești edificii de patrimoniu etern. Aveam curând să aflu că Plumbuita e ctitoria voievodală a trei domni ai Țării Ro­mânești, Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna; a lui Alexandru Voievod, tatăl lui Mihnea Voievod (Turcitul), împreună cu „puternica” lui Doamnă Ecaterina de Galata, cei care au reclădit din temelii lăcașul întemeiat de înainta­șul lor după dărâmarea lui sub vitregiile vremurilor, și a lui Matei Basarab cu Doamna sa, Elena. Din vrerea luminatului și vrednicului domn muntean, Plumbuita a dobândit măreție de lavră. Voievodul a primenit Plumbuita cu lucrări înnoitoare de amploare și i-a adăugat podoabe ce-i sporeau prestanța de așezământ monahal emblematic. Între acestea se cuvine men­ționat în primul rând Palatul Domnesc, cu alura sa de măiastră plăsmuire italică. Chinovia aceasta din marginea cetății Bucu­reștilor se găsea la inima voievodului. Sub zidurile Plumbuitei câștigase în 1632 bătălia cu trupele turcești conduse de Radu Iliaș, victorie ce-i deschisese calea spre scaunul Țării Românești, temelie a unei domnii înfloritoare, în timpul căreia valahii avuseseră parte de liniște și bunăstare.

Plumbuita, cum fusese numită dintru începuturi mănăstirea de la marginea codrilor și podului Colentinei, a fost tărâm de rugă și cetate de apărare. Își trage denumirea de la acoperișul de plumb al bisericii, și aceasta pare varianta verosimilă. Au circulat și alte legende privitoare la originea toponimicului, între care și aceea că Matei Basarab a izbândit în lupta sa cu ghiulele făcute din tabla de plumb a acoperișului bazilicii. O altă versiune, ce pare de asemenea apocrifă, e aceea că numele de Plumbuita provine de la culoarea cenușie ce-o căpătase acoperământul sfântului lăcaș sub ploaia de obuze a acelei aprige bătălii. Nu e însă fărâmă de îndoială că Matei Basarab vibra la simpla rostire a numelui ctitoriei sale. Nu întâmplător a ales Plumbuita ca reșe­dință a tihnei după zbuciumul trebilor domnești. De asta a ridicat aici Palat voievodal, un edificiu mărturisitor al rafinamentului arhitectonic atins în epoca lui, cu notele sale specifice, în care se regăseau, într-o fuziune creatoare de nouă expresivitate, influențele bizantine cu cele gotice, occidentale, împletite cu elemente autohtone. Era pecetea de genius loci, originalitatea din care aveau să izvorască sublimitățile brâncove­nești de mai târziu. Biserica Mănăstirii Plumbuita, așa cum fusese rostuită cu măiestrie în timpul lui Matei Basarab, apărea privitorului ca un chivot împărățind pe o tipsie, o ­imensă masă de altar sub bolta cerească. Răsărea grațioasă cu alburile sale de calcare ghilite în apele înalturilor. Te poftea să pășești înlăuntru pe sub arce maiestuoase, sprijinite de arborii cei căutători de celest, cu cioplituri în piatră ca de flori de mină. Intrai și te trezeai sub boltiri cutezătoare de cer coborând pe pământ. Zugrăvitura ce înveșmânta policrom și scânteietor interiorul revărsa miresmele seraficului cu șoptiri ale transcendentului. Silueta luminoasă și chipeșă a bisericii o îmbrățișau chiliile și cuhnea, cu împletitura de alb ca de borangic și cărămiziu în vibrato. Matei Basarab conferise mănăstirii sale de suflet toate atributele de mare lavră. O înzestrase cu moșii ce-i asigurau o existență demnă și îi rânduise misiunea de vatră culturală a țării. De altfel, la Plumbuita a ființat, din 1573, cea de a treia tiparniță a Munteniei, creată de voievodul Alexandru al II-lea Mircea și soția sa, Ecaterina. În 1582 la Plumbuita s-au tipărit două „Tetraevangheliare” și o „Psaltire”, cu note specifice de artă tipografică, create de cei doi tipografi, monahul Lavrentie și ucenicul său Iovan.

Plumbuita întrunea desăvârșit virtuțile capodoperei. A fost admirată, dar și pizmuită și i s-a dorit ceea ce putea fi mai rău, stingerea. Sortită pieirii, marea lavră a supraviețuit miraculos. În 1802 multe din zidirile sale impunătoare au fost dărâmate de un cumplit cutremur. Egumenul grec Dionisie din Ianina a refăcut, tulburând însă frumusețea originară, ceea ce distrusese seismul. În 1806, urmele cataclismului fuseseră înlăturate, cum o dovedește Pisania din acel an. Dar șirul nenorocirilor și pătimirilor ce se abăteau asupra acestui prețios tezaur de simțire și zidire părea fără de sfârșit. În 1863, secularizarea a rupt firul vieții monahale la Plumbuita ca în atâtea vetre istorice din cuprinsul românesc. Transformată în biserică de mir, așezarea Plumbuitei se găsea, neglijată de statul care devenise proprietar, în ruină. Dar sihăstriile, ca și oamenii, au îngerii lor păzitori. Aceștia au lucrat prin slujitori providențiali. Grație strădaniilor lor, Plumbuita a dăinuit ca un tezaur inestimabil până în zile noastre. Unul din acești jertfitori a fost părintele Ion Sachelarescu, paroh la Plumbuita, autor și al celei mai documentate monografii a mănăstirii. Semănător, preotul acesta sensibil la memorie, cultivator al acesteia, a izbutit să spargă zăgazul inerțiilor și să pornească renașterea vechilor și ilustrelor zidiri. A refăcut clopotnița, biserica și palatul și a reușit să redobândească, după perseverente stă­ruințe, unele din proprietățile de care așezământul monastic a fost abuziv deposedat. Peste timp,  un alt spirit ziditor a pus în operă o amplă reconstrucție. E vorba de arhimandritul Sofian Boghiu, sta­reț până la arestarea sa pentru implicarea în mișcarea „Rugul aprins”. Importantele lucrări de restaurare, inițiate și duse la bun sfârșit de acest vrednic păstor, s-au pecetluit prin resfințirea sfântului lăcaș din 24 mai 1958 de Patriarhul Justinian, prețuitor și sprijinitor al Plumbuitei, însoțit de episcopii-vicari Antim și Teoctist.

Din 2015, mistriile au sunat iar în spațiul mitic al Plumbuitei. Noul stareț, protosinghelul Justin Bulimar, instalat în fruntea obștii în 2014, a orchestrat un amplu program de înfrumusețare a voievodalei ctitorii. Restaurarea murilor se desfășura concomitent cu dinamizarea vieții spirituale. Au prins de atunci înfățișare nouă și încântătoare corpul de chilii, trapeza, cuhnea cea bătrână din vremea lui Matei Basarab, pivnițele. Curtea, cu alei pietruite, străjuite de felurite specii arboricole și ­vârstată cu superbe colane florale, are în cuprinderea ei largă și ­îmbietoare un Altar de vară, ­con­struc­ție nouă, ce contrapunctează cu eleganța alcătuirii sale Biserica Mare, ale cărei alburi străluminează argintat prin grijire împrospătătoare. Palatul lui Matei Basarab așteaptă meșterii care să-i redea gloria și speră în suportul autorităților, cel firesc pentru un asemenea bun de tezaur națio­nal. Cu cele săvârșite în duhul iubirii pentru Casa Domnului și tot ceea ce-i românesc, ce nu trebuie să piară, Mănăstirea Plumbuita a recăpătat din măreția hărăzită de marii ei ctitori. A redevenit splendoare a Grădinii Maicii Domnului, făcând uitate pătimirile nesfârșite de care a avut din nefericire parte. Se etalează biruitoare și dăinuitoare ca semn nemuritor pogorât din ceruri spre a odrăsli în mănosul pământ românesc.