Pocăința, centralitatea Sfântului și Marelui Post

Petrecem vremea Postului Mare, când Biserica ne cheamă la nevoinţă și mai multă rugăciune pentru îndreptare, spre reabilitarea fiinţei umane căzute în păcat şi redobân­direa „frumuseţii celei dintâi”. ­Parcurgând cele şapte săptămâni de ajunare, nu facem decât să ne înscriem la cursurile unei şcoli duhovniceşti, învăţând să iertăm, să fim milostivi, dar și ce înseamnă pocăinţa și smerenia. Pe lângă aspectul alimentar, postul deplin ne îndeamnă la luptă duhovnicească, la sporirea rugăciunii, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, la pelerinaje religioase, la cercetarea mai ­deasă a duhovnicilor și părinților îmbunătățiți, spre tămăduirea de tot ce ne subjugă și ne robeşte inima, îndepărtându-ne de Dumnezeu și de scopul ultim al viețuirii noastre pământene: mântuirea. De aceea viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară acum - dar nu numai acum - sub semnul pocăinţei (metanoiei). 

În general, toate cărţile liturgice atestă importanţa acestei virtuţi, însă Triodul (cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din Postul Mare) îi este consacrat aproape în totalitate. Nici o altă carte liturgică nu acordă căinţei un loc atât de mare şi nu o dezvoltă cu o diversitate atât de bogată. Chiar de la originile sale, perioada Postului Mare a fost însoțită cu virtutea căinţei, nu numai din pricina pregătirii în vederea Botezului, ci şi din pricina penitențelor publice, care, în Biserica primară, aveau loc în timpul Postului Mare. Astfel, la începutul postului, păcătoşii publici erau trimişi în pridvorul bisericii în funcţie de gravitatea păcatelor lor, iar în Joia Mare se petrecea ceremonia reconcilierii penitenților şi a întoarcerii lor printre credincioşi, pecetea reprimirii lor în Biserică fiind participarea la Sfânta Euharistie din Duminica Sfintelor Paști. Perioada de pocăinţă presupunea trei acte distincte: trecerea în rândul penitenţilor, săvârşirea unor acte de pocăinţă în acord cu gravitatea păcatelor săvârşite şi, în cele din urmă, iertarea şi împăcarea cu Biserica.

Se cade să subliniem că această penitenţă, sub forma sa publică din primele patru secole creştine, a fost determinată de faptul că, în acea vreme, Biserica încă nu fixase definitiv momentele psihologice şi ritualice ale Tainei Spovedaniei, iar mărturisirea individuală a fost cea care a dominat viaţa Bisericii de la întemeiere şi până în prezent.

Revenind la Postul Mare și la pocăință, ca centralitate a acestuia, cântările Patruzecimii surprind cel mai bine duhovniceasca lucrare: „Iată, mai înainte s-a deschis uşa pocăinţei, veniţi, dar, iubitorilor de Dumnezeu, să ne sârguim să intrăm prin ea, mai înainte până ce nu o va închide pe ea Hristos nouă, ca unor nevrednici” (stihiră din Triod).

Tot din slujbele Triodului descoperim și fundamentul pentru care metanoia sau pocăinţa constituie inima spiritualităţii lui, fiindcă ea este împărăteasa ­virtuţilor: „Să ne curăţim mai înainte pe noi, fraţilor, cu împărăteasa virtuţilor, că, iată, a venit aducându-ne nouă bogăţie nepieritoare”.

Această cântare din Postul Mare ne amintește de ceea ce spunea Sfântul Isaac Sirul: „fără pocăință, nici o altă faptă nu poate fi săvârşită”. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog glăsuiește: „Pocăinţa este indispensabilă mântuirii, fiindcă naşte toate celelalte virtuţi şi chiar împărţirea averilor nu ne este de ajuns spre curăţirea sufletului, dacă nu vom plânge şi nu ne vom tângui din suflet”.

Din spusele Sfinților Părinți deducem că adevăratul criteriu sau condiţia esenţială a mântuirii este, deci, pocăinţa. Teognost, redutabilul teolog din Constantinopol, afirma în acest sens că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică şi schimbătoare, slăbită de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale. Dar cu certitudine vom da socoteală pentru faptul că, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere şi vreme de pocăinţă.

Căinţa apare de neconceput fără o primenire esențială a obişnuinţelor, a întregii noastre vieţi, fără a lua hotărârea de a ne angaja pe o cale nouă de practicare a virtuţii. Înțelegem deci că postul alimentar nu reprezintă un scop în sine, ci rămâne auxiliarul privilegiat şi necesar al pocăinţei: fără post, adică fără participarea trupului la efortul întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor patruzeci de zile, metanoia s-ar dovedi zadarnică. Postul, spune Sfântul Vasile cel Mare, este „începutul pocăinței”. Majoritatea imnelor liturgice din Triod întăresc zicerea dumnezeiescului Vasile: „Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”.

Așadar, urmând îndemnurilor cântărilor liturgice, să conștien­tizăm că, pentru a fi autentic, postul trebuie însoţit de fuga de orice răutate faţă de aproapele, de dispute şi adversități, de calomnie şi defăimare, de slavă deşartă, de făţărnicie şi frământări de orice fel.

Adevăratul post stă, aşadar, în adoptarea unui nou mod de existenţă, şi sub acest aspect el trebuie să devină o constantă a vieţii noastre, evidenţiind modificarea esențială a fiinţei, pe care fiecare trebuie să o realizeze prin pocăinţă.