Pocăință și nădejde

Pocăința se află, cu sigu­ranță, în centrul spiri­tua­lității creștine. Și totuși, este foarte dificil să surprindem înțelesul ei lăuntric. Pocăința, ne spune Sfântul Ioan Scărarul, este „cumpărătoarea smereniei”. Cu alte cuvinte, ea ne oferă calea de acces spre smerenie. Între cele două există o relație de interdependență: ne putem pocăi doar în măsura în care avem deja o anumită smerenie, iar pocăința adâncește și mai mult această smerenie.

Apoi, Sfântul Ioan Scărarul afirmă că „pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri trupești”. Adesea confundăm nădejdea cu așteptările noastre. Ni se pare că a avea nădejde înseamnă a spera că lucrurile se vor așeza în viața noastră așa cum credem noi de cuviință. Or, acest „așa cum credem noi” este tocmai mângâierea trupească despre care vorbește Sfântul Ioan Scărarul. Nu în sens strict fizic, ci în sensul a tot ceea ce ține de viața noastră pământească: aș­tep­tări, dorințe, mici nădejdi legate de un bine pe care ni-l imaginăm și îl urmărim.

Pocăința adevărată ne deschide spre nădejdea autentică. Iar nădejdea autentică nu este altceva decât deschiderea totală către ceea ce rânduiește Dumnezeu bun în viața noastră. Când avem aștep­tări foarte precise despre cum ar trebui să ne fie viața și ne facem planuri rigide, nu facem decât să îngustăm spațiul de lucrare al lui Dumnezeu. Încercăm să-L transformăm într-un mic slujbaș al nevoilor și dorințelor noastre. În schimb, nădejdea este o deschidere totală, nedeterminată, către Dumnezeu, fără așteptări concrete. Nădejdea autentică este un act radical de încredințare în brațele Domnului.

Continuând, Sfântul Ioan Scărarul spune că pocăința este „gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijată de sine”. Pocăința înseamnă să porți de grijă sufletului tău, vieții tale, relației tale cu Dumnezeu. Dar de multe ori, atunci când începem să ne purtăm de grijă, ajungem să ne și îngrijorăm: ne neliniștim, ne tulburăm, ne încordăm. În lucrarea lăuntrică a pocăin­ței însă, grija față de sine este lipsită de tulburare și de stres, este însoțită de pace.

Încordarea vine adesea din faptul că ne punem nădejdea doar în noi înșine. Ajungem să credem că doar noi, prin puterile noastre, ținem lucrurile în bună rânduială. Dar, în momentul în care începem să ne pocăim cu adevărat, mutăm accentul de pe noi pe Dumnezeu. Pocăința în­seamnă și renunțarea la nevoia de control pe care mulți dintre noi, din fragilitate sau neputință, o avem.

Pocăința este, spune Sfântul Ioan Scărarul, „fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii”. Dacă vrem un criteriu prin care să verificăm autenticitatea pocăinței sau a smereniei noastre, atunci, cu siguranță, cel mai bun criteriu este intensitatea nădejdii care le însoțește. În acest sens, po­căința adevărată se recunoaște prin libertatea lăuntrică de a renunța la dorința de control și la așteptări goale, pentru a ne lăsa purtați de nădejdea vie în Dumnezeu.