Poezia ca epifanie

Un articol de: Ana Dobre - 09 Feb 2022

Dintr-o geografie fizică, recognoscibilă într-un areal, în care ocupă un loc bine-cunoscut, așezat în sudul Galileei, la vest de valea Jezreel și la 17 km de Marea Galileei, Muntele Tabor își află locul într-o geografie mitică și mitizată de spiritualitatea creștină, în care toposul este dublu semnificant. Este locul sacru în care, așa cum lui Moise i-a vorbit, pe Muntele Sinai, Dumnezeu sub forma Rugului Aprins, este locul, la fel de sacru, în care Apostolilor li s-a revelat Epifania - Schimbarea la Față a Mântuitorului, apariția Lui, sub ochii lor plini de har, într-o nouă lumină, care anunța o nouă lume așezată sub semnul marii iubiri. Muntele Tabor conține, în simbolismul lui, pe cel al luminii materializate în făptura lui Iisus, prezență inefabilă prin consecințe, prin felul în care se așază pe sufletele oamenilor.

Visele pe Tabor sunt revelații, epifanii la care oamenii, „martori în procesul cosmic”, au acces prin grație divină: „Numai cine a vorbit cu Dumnezeu/ trăiește.// Stai la sfat cu Iahve/ ești viu”. Despre aceste vise - icoane - dă seamă preotul poet Marcel Miron în volumul Vise pe Tabor (Editura Timpul, Iași, 2021), vise culese în imagini iconice, mărturisitoare ale realității de dincolo de realitatea cea aievea, realitate la care poetul are acces prin revelație, expresie a harului divin. Ca preot, Marcel Miron are legătura sa aparte cu Logosul, cu adevărul biblic; ca poet, instrument prin care se exprimă poezia, cum spunea Mihai Eminescu, el transformă această legătură specifică în mărturisire poetică. De aceea, poezia sa este, deopotrivă, confesiune și mărturisire de credință creștină, transpusă în haina literaturii.

Poezia omonimă, Vise pe Tabor, reconstituie imagistic secvențe iconice transpuse în imaginarul amprentat poetic, mod de a mărturisi adevărul revelat în forța cuvântului revelatoriu. Absența verbelor ar pleda pentru un efect static, căci poetul surprinde imuabilul, eternul, absolutul, legat de simbolistica bogată a Muntelui Tabor: „Capul tău/ jumătatea soarelui/ spre cărarea luminii.// Către noi curg stele!// Dincolo de tine/ pacea vieții.// Conturul tău/ pe visul asfințitului lumii!”. Muntele este contemplat panoramic, văzut de departe. Deplasarea în spațiu este, simultan, o deplasare în timp, în dimensiunea lui duală - istorică și mitică, în exterior și interior, interiorizat prin reflecție. Apropierea este cufundare în mit, așadar, anulează timpul istoric, revelându-l pe cel subiectiv, mitic, interior: „Când mă apropii/ nu mai exist”. Icoana poetului surprinde mișcarea repetabilă, ritualică, într-un ceremonial care topește timpul istoric în albia eternă a miticului, acolo unde revelația, epifania este posibilă: „Pe Tabor/ călugărițele românce/ bat toaca și frământă pâine.// Uneori îl găsesc pe Hristos/ dormind în cuptorul fierbinte/ și cântă...” Realitatea cea aievea, percepută ca lumea noastră cea de toate zilele, și realitatea mitică, a adevărului absolut, se confruntă în conștiința omului modern, sugestie conținută în invocația retorică: „...scoală-te, Doamne,/ pregătește-Te/ iară și iar Te vom înjunghia/ ne este poftă de Viață!”, răsfrângere a ideii referitoare la jertfa fără de sânge, Euharistia.

Starea poetică este o stare de religiozitate, ce derivă din tematica abordată, conferind poeziilor valoare de psalmi, și din atitudinea psalmistului - ca om înscris în durata unui timp concret, dar și ca om spiritualizat, preocupat de propria mântuire. Starea poetică este, așadar, starea de rugăciune, încât poezia care deschide volumul, Rugăciune, își relevă semnificațiile, fiind ușa care se deschide într-un univers poetic, conceput ca o biserică. Starea lirică indusă cititorului decurge firesc din această sugestie. Tehnica poetică are particularitatea ei. Poetul Marcel Miron înregistrează, static, imagini pe care le transpune într-o curgere consecutivă („Maica Domnului/ Maica noastră/ aripă luminoasă/ pe pământ/ privire albastră/ salvatoare...”), sugerând, infinitezimal, ca mișcarea imperceptibilă a norilor, o deplasare de la static, eleat, la curgerea heracliteană. Acest panta rhei e legat de efemeritate, de schimbarea permanentă a imaginilor vieții care înaintează, inexorabil, spre moarte: „...coasa sfârșitului/ ne seceră”. Viața și moartea nu sunt contrarii, ci fețe ale aceleiași realități. Sacrul transcende permanent profanul și această revelație nutrește fantezia creatoare de mit a poetului. Parte în „nețărmuritul Ierusalim”, oamenii se află sub acoperământul Maicii Domnului: „Maica Domnului/ Maica îngerilor/ Maica salvatoare a omenirii/ aripa luminoasă/ geana veselă a privirii albastre/ pe miriștea din pustia vieții noastre/ de pe tărâmul celălalt.// Când vom fi dincolo/ adună-ne pe noi/ spicele pierdute/ de secerătorii neglijenți/ tocmiți de stăpânul Booz”.

În absența lui Dumnezeu, efect al atitudinii secularizante, omul se lipsește de taina comuniunii/comunicării cu Dumnezeu. Visele pe Tabor sunt epifanice, revelează o realitate sacră; fără revelație, visele se împietresc, devin vise împietrite, lipsite de lumina care sacralizează și transcende. Succesiunea de imagini are un realism metaforic și metaforizant: „Visele mele/ visele tale/ toate visele visate/ tremurate fire de spe­ranță/ trase de caii sălbatici/ pe ulița mare a târgului/ precum pe Sfântul Ioan cel Nou de la Cetatea Albă/ care surâde în biserici în cutii de argint/ lumină pentru visătorii veacurilor/ și inimilor pace în nopțile reci.// Vise împietrite/ ca armata de teracotă a tiranului chinez/ un munte de visători/ împietriți în nevisare/ sau poate că visele reci/ i-au împietrit pe veci”.

Poeziile lui Marcel Miron, poetul convins că „unde a fost lumina mai săracă/ lumânarea a ars cu flacără sacră”, sunt ca un iconostas pe care poetul așază imagini iconice într-o lumină caldă, propice mărturisirii care adeverește că, dincolo de lumea aceasta, a noastră cea de toate zilele, există o alta la care sufletul însetat aspiră mereu, chiar dacă nu o conștientizează întotdeauna. Dar adevărată, cu atât mai adevărată.