POEZIE: Carmen Tania Grigore
Iertarea cea de toate zilele
consistența iertării
ca un diamant
sclipește în
adâncimea ochilor;
nu se știe când
dar cineva
picură rouă
peste rugăminți
și alungă insomniile
în pustietate,
sufletul se limpezește
ca un somn de prunci,
inima este o pasăre
întoarsă discret
în cuiburi orfane
În umbra cuvintelor
Învață-mă tu
cum să respir
aerul stătut al depărtării,
să-mi port fericirea
ca pe o năframă
de la o fereastră la alta
închipuindu-mi că undeva,
în umbra cuvintelor,
ochii tăi limpezesc
neputința de a mângâia
un răspuns
Strigător la cer
urcăm și coborâm
pe trepte de oglindă,
vârstele noastre sunt
vitralii caleidoscopice
care se închid și deschid
în fel și chip;
uneori nu știm
dacă am experimentat
o fericire răvășită
sau doar am învățat
cum să risipim dorul
pe timp de noapte
și asta e o dilemă
pe care o merităm,
un fel de adaos incitant
la ziua de mâine
Fluctuații
Uneori scrisul îmi alungă
unele amintiri afară din gând;
probabil himere stârnite-n pustiu
jinduiesc după nescrise întâmplări,
cândva sentimente
- acum devenite sedimente
de florile mărului!
Eu mă supun acestor fluctuații
nu protestez, dar fabulez
până dincolo de
orizontul sorții.
Introspecție
Dacă vrei să vorbim
te invit în foișorul de mătase,
m-am înveșmântat
într-un voal purpuriu
semn că trăiesc
o nouă versiune de
armonie solitară
putem incita la dialog
oameni din stradă
și pentru fiecare
putem improviza
în grabă
chestionare de
sinceritate
ar fi nedrept
să ne gândim doar la noi,
ar fi nedrept
să nu declanșăm
și altora
o stare de introspecție
senzuală
profundă și dureroasă;
în spațiul dintre
dragoste și prietenie
e loc pentru
multă tăinuire,
să știi
Căutare
trec prin canioane
de proceduri eșuate,
simt umărul tău
lângă mine
dar fiecare
suntem
cu starea lui
de necesitate;
chipuri atemporale
vociferează
nedumerite
la întrecere cu niște
roiuri de ciori vehemente;
e un vacarm metalic
care tulbură
înalte mănăstiri;
destram cu privirea
ostilitatea
și-mi caut mai departe
tot mai departe
vârsta pierdută pe drum
Privirea în sine
La țărmul mării, o femeie
devine din ce în ce
mai tristă;
auzit doar de ea,
un cântec de leagăn
nu-i dă pace!
Vorbește singură,
îngerul nu se lasă văzut,
cu evlavie se apleacă
să asculte pământul
atât de primitor
genunchilor ei
încât o învăluie
în rotocoale de tămâie!
Fiecare suflare
amplifică ecoul gângav,
pliurile timpului
se suprapun
în unghiuri diferite,
devin o carcasă
de anvelopă
care strivește
ceasul pierdut;
E singură
dar -
dacă ar privi în sine
ar vedea cum
un altar de icoane
îi întărește inima