POEZIE: Geanina Bîrlădeanu

Precum cornul inorogului

(după Psalmul 91- În Casa Dreptății și cea mai mică flacără primește binecuvântarea arderii)

Cu zece coarde cântă-mi, ba chiar cu alăuta,
Când jertfa băuturii cu Mielul stă să ardă!
Că toți de-am fi identici, uitând la Tine harta,
N-am fi precum cărbunii, din iad, a Ta corvoadă?

Așa adânc, ca cerul, albastru-Ți din privire
Să-l lași prin iarba firii ce și-a închis auzul?
Nu-s zărilor mirese prin lotca cu Iubire,
Prin franjuri de vecernii, de ce nu-ntorci refuzul?!

Sunt inorog habotnic? În corn îmi duc mirarea
Și floarea din finicul ce-Ți mistuie aroma!
Mi-e teamă că și cedrul de-i ’nalt își ia mustrarea
Și-oi vrea să simt în palmă iar rana Ta, ca Toma!

Vai, Stânca mea în care ’florești cu bucurie,
Nătâng de-Ți ard în sfeșnic, știu! N-ai să-mi ceri
simbrie...

Teofanie

(după Psalmul 96 - Ochii care neagă Lumina sunt aceia care au mijit răsăritului Soarelui Dreptății)

Ce fel de frunți au munții de s-au topit ca ceara
La flacăra hlamidei ce trece Întreită?
Cum ’nalță ostrovenii, din miez de ape, scara
Să dea fior de strune, Luminii, răsărită?

Din ochi de policandru, ardea cândva Taborul
Din Firea-i nevăzută, mai văzător lucrării!
Un pic trase perdeaua și ușă-i făcu norul,
Divanul Lui să țină tot focu-ntruchipării!

Scobiți din întuneric pe coji de lemn toți zeii,
Nu pot afla vreodată osândele Iubirii,
Așezământ, Potirul! Nu focul, nici vițeii,
Pe-altoiul prins în coastă stă semn dumnezeirii!

Prin cifra opt, eternul țese cămașa lumii,
Mijind cu ochii minții, nu prinzi un fir Treimii!

De salt în alăută...

(după Psalmul 147 - Firul de iarbă și omul, toate sunt lucrul mâinilor Sale. Lăudându-L pe Creator, fiecare dăruiește și primește recunoștința veșnică, deoarece Legiuitorul nu se schimbă, iar principiile Sale sunt eterne)

Dacă respir? Dar iarba de-alături nu respiră
Când laudă Luminii cu glas de clorofilă?
De unde-mi torni ecoul osanei ce Te-aspiră,
Sunt Evă sau ulcică? Tot la Olar, argilă!

’Mi-ești pân’la cer acasă, până-n adânc triumful,
Cuvânt lăsat lui Iacov, lui Moise, Tabla Legii!
Zăpezi ca lâna albă și grâu hrănind năduful
Din hematii mi-e cântul, visând prin cer cortegii!

Eu îmi aștept Sionul, nu ghimpele ființei
În care-mi stă păcatul, nod Porților pe-afară!
Ori cui iconograful din neam în neam seminței
Ce-Ți încolți prin veacuri în palma-Ți Trinitară?

Așa i-am zis Psaltirii: de-mi dai un Psalm, lăută,
Chiar Dumnezeu deschide fereastra și ascultă!