36 de trepte - o cale spre mântuire

În 2020, Eugen Barz publica Fântâna lui Iacob, volum în care poezia și rugăciunea se întâlneau, într-o scriitură care, înfiorată de starea de revelație, răsfrângea dorul de infinit, de dumnezeire. Poezia sa nu este atât religioasă, cât una a stării de religiozitate, ce vine din imperativul integrării sacrului în propria viață.

Simbolismul treptelor era inclus în metafora-simbol fântâna lui Iacob, întrucât coborârea în fântână, arhetip mitic, semnifică, implicit, coborârea în subteran, în labirintul interior, acolo unde se confruntă antinomiile eului. O poezie din noul volum bilingv, „36 de trepte” („Ea venise să ia apă, nimic neobiș­nuit/ doar o femeie cu vasul ei de lut”) actualizează simbolismul și trimite la parabola femeii samaritence (Fântâna din două lumi).

În noul volum, 36 de trepte/ 36 peldaños (traducere în limba spaniolă de David Băl­tărețu), Editura Littera Nova (Madrid, 2025), atenția se concentrează pe simbolismul treptelor, aluzie biblică la scara la cer care i se revelase lui Iacob în vis, scara, un axis mundi, ce realiza legătura dintre cer și pământ, întrucât cerul niciodată nu a încetat să vorbească omului.

O dovedesc și cele 36 de trepte ale Sfântului Ioan Scărarul, cel care a alcătuit Scara dumnezeiescului urcuș, Scara Raiului, trepte de ascensiune spirituală pentru a-L regăsi pe Dumnezeu. Simbolismul titlului ales de Eugen Barz trimite mai mult spre Ioan Scărarul, dar nu exclude referirea la scara lui Iacob. Dimpotrivă, metaforele se clarifică prin reflectare în reflect, în sufletul/conștiința celui care meditează la ele, căutând propria cale de mântuire.

Temele care concentrează ideatica poemelor configurează o dimensiune reflexivă, punând eul într-o relație complex-metafizică, relație în care microcosmul comunică plenar cu macrocosmul. Starea de religiozitate este zăbranicul care-l învăluie, augmentând credința, speranța, iubirea, valori dintotdeauna ale spiritului creștin.

Imaginarul îmbracă haina mitului biblic. Dumnezeu este prezent în creație, se află în comunicare/comuniune permanentă cu omul (Tăcerea lui nu doare, Doamne-al blândei lumini, Să nu simt lanțul, Dublul a obosit, Privirea care trece prin oase); de aceea, omul se poate bucura de toate minunile lumii. Dominanta preocupării eului o constituie mântuirea (E prea devreme pentru mântuire). Con­ș­tient de vulnerabilitățile, de fragilitatea lui ca ființă trecătoare într-o lume care camuflează sacrul, el are teama de a nu vedea epifaniile/hierofaniile. Poezia-rugăciune este dialog cu Dumnezeu: „Ai bătut la poartă, dar nu ți-am deschis./ Am lăsat, în schimb, lumina aprinsă,/ semn că-s acasă și mă prefac că dorm. (…)// E prea devreme pentru mântuire,/ încă mai joc pe scena de teatru a durerii,/ am zis”. Credința stăruitoare (Anul dintâi, Credința, E destul), „aerul dintâi” („Credința nu e izbucnire,/ e dimineața ce vine încet,/ pe coamele colinelor/ când satul încă doarme,/ iar păsările n-au început să țipe./ Ea este aerul dintâi/ pe care sufletul îl primește în taină,/ ca pe o rugăciune,/ ca pe o lumină/ neturburată./ Ea este./ Trebuie doar să o respiri”), este far călăuzitor, veșmântul de care are nevoie pentru a nu rătăci în destin: „Nu-ți rămâne decât să te îmbraci/ în pielea mea ca-ntr-un veșmânt,/ i-am zis credinței,/ să locuiești tăcută în mine (…)// În fiecare noapte/ îmi răscolești taina gândurilor...”.

Poetul vorbește din poarta poeziei, acolo se află „îngerul din poarta poeziei”. Ca un amfitrion, el își invită semenii să se oprească din eterna alergare pentru a intra în vibrația esențelor: „opriți-vă/ lângă îngerul din poarta poeziei./ Acolo, împreună cu zeul acela cu lira,/ schimbă scutecele fiecărui vers,/ unul câte unul”. Poarta poeziei este o poartă a miracolelor. Intrarea în tărâmul spiritului devine șansa de a consemna întâmplările pe ultima coală de hârtie din lume: „Într-o zi, Dumnezeu a coborât lângă mine și-a zis:/ Scrie, scrie ca și cum aceasta ar fi ultima coală de hârtie din lume,/ trimite cuvintele acolo unde oamenii n-au gură/ ori stau ca niște mame ce nu mai pot să plângă!”, șansa întâlnirii cu Dumnezeu („M-am întors spre El, acolo printre sfeșnice”).

Fotogramele sacrului (Lupul va paște laolaltă cu Mielul, Râsul celor care n-au mai plâns de mult, Semănătorul, Un bătrân urcă dealul, Același vis) prind, în tonuri și nuanțe, desfășurări ale profanului. Epifaniile sunt peste tot, trecerea lui Iisus Hristos prin lumea aceasta cea de toate zilele o sanctifică. Locuirea în „tăcerea de dinainte de început” nu înseamnă locuire în haos, căci duhul („suflarea Ta plutește peste fața neființei”) plutește pe deasupra apelor, iar lumina străpunge întunericul („Lumina e o spărtură sfântă în întunericul adâncului,/ vidul, un pântec care Te așteaptă”).

Cu trimiterea lui Iisus în lume, Dumnezeu a desăvârșit lucrarea, dăruind lumii iubirea: „Ochii nu privesc încă, dar lumina lor s-a adunat în Tine,/ precum rugăciunea în inima celui drept./ Nimic nu este despărțit, căci Tu ești Unul,/ nimic nu este singur, căci Tu ești Păstorul tuturor,/ nimic nu este altul, căci totul își are ființa în Tine”. Față în față cu acest mister care adăpostește tainele lumii, eul, copleșit de frumusețea creației demiurgice, adoptă atitudinea gânditorului, concentrat pe descifrarea semnelor, a „funiei cu noduri” („…dragostea/ nu e foc, nici lumină,/ ci o funie cu noduri/ trasă încet peste piept/ ca o amintire ce strânge”).

Între fanicul și cripticul lumii, se descoperă „întrebările noastre căzute”, între interogație și enunțare, starea lumii, inclusiv a eului: „Pe masă a rămas o pâine și sângele Lui,/ pe podea, întrebările noastre căzute,/ pe pereți, umbrele celor ce nu înțeleg”. Rămâne omului, întotdeauna, cuvântul (Cântare sabiei), cuvântul care dezlănțuie latențele („Cuvântul nu era sunet, ci sabie/ ce spinteca vălul durerii/ și deschidea carnea petalelor căinței”), instrumentul de comunicare cu Dumnezeu.

Sunt fericit, Rupe-mi voința în două, Trupul luminii, Tot ce mi-e rușine să scriu, O ușă pe care n-o merit, Ne-ai lăsat să te legăm, M-a visat Dumnezeu, Domnul din mijlocul lumii sunt fotograme ale eului, ale neliniștilor și temerilor omului sub vămi, dar, în același timp, ale speranței și credinței de a fi în visul lui Dumnezeu: „M-a visat Dumnezeu într-o dimineață (…)// Îmi duc sufletul în spinare/ ca pe-o haină veche, roasă la coate,/ murdară de păcate neînchipuite”.

Poetul intră și el în arhetipul Semănătorului, semințele sunt cuvintele purtătoare de gând creator, de iubire pancosmică. Harul este un dar primit din chiar mâinile Domnului: „Mai întâi mi s-a dat o mână de semințe,/ scrise frumos, cu litere rotunde,/ pe o hârtie de ceară”. Imaginarul poetic este câmpul semănat și rodit de aceste semințe („În fiecare spic creștea o inimă ușoară,/ care bătea cu rost”). În acest topos, coboară Dumnezeu, El e transcendentul care coboară („Atunci a coborât Dumnezeu, îmbrăcat într-o haină albă/ și mi-a spus să plec, îmi terminasem rânduiala acolo”), lumea noastră cea de toate zilele este sub oblăduirea Lui.