POEZIE: Cezar Haiura
SCRISOARE DIN MARIUPOL
îngerul nopții mi-a zâmbit
din afara coliviei
un dans macabru cu măselele proiectate pe ziduri
luminile sunt scurte și departe
aici e frigul, groaza
şi molozul din cerul gurii
mi-e frică, mamă, n-am apucat
să-ţi spun ce cald și bine
era la tine lângă inimă
doar uneori neînțeleși tsunami
îmi zguduiau plăpânda pleoapă
și sânii-ți tresăltau
prin ploi galactice
e întuneric și târziu
as învăța într-o secundă
cuvintele din mii de dicționare
să-ți pot povesti
toate oceanele de iubire
pe care nu vom mai putea naviga
în primăvara asta
și-n toate primăverile cu care
joacă ping-pong demonii
strânge-mă-n brațe
îngerul nopții-și caută prada,
învață-mă să plec
învață-mă să uit
că vor rămâne în vitrine
păpuși, hăinuțe și căluți de lemn
înțepeniți de neumblare
la marginea râului pe care
bărcuțe de hârtie
vor pluti însingurate
ora neghioabă ne-a ales
pe mine, pe tine și îngerul nopții
învață-mă mersul și dansul
și zborul și râsul
mai înainte ca sărutul gheții
să ne arunce pe vecie
în pustiul uitării
ULTIMUL ASALT
privesc armura ruginită
lepădată într-un ungher
de conștiință departe
de migrația scăpărătoare
a gândurilor de pierzanie
voluptatea războiului
se insinuează șerpește
pe aleile amorțite
ale sufletului
uscat de-atâta pribegie
genunchii ruginiți de
nelucrare icnesc într-un refren
pe care doar un proroc pribeag
prin adâncimile viitorului
l-ar descifra cu acuratețe
microscopică
armura mea pe care
tronează vârfuri de săgeți
frânte de mijloc și cele multe
cârpite cavități ale unor
răni demult uitate și flori
uscate de pe câmpiile
din care au răsărit poverile
victoriilor de care nimeni
dar absolut nimeni nu avea nevoie
la vremea când carnea strălucea
și vinul se-nfiora pe paralele
magistrale de cristal au fost
izvor de adăpat în care
setea unui „eu” nemărginit
și-a scufundat înălțimile
cu greu tresare pleoapa
în pâlpâiri subliminale
și tremură toiagul din
veșteda îmbrățișare a palmei
când pașii scormonesc ispite
născute în praful din marginea disperării
în care haite nesătule
de patimi desperecheate își urlă
nevoia de hrană și iată
pornesc alături de războinici
din răsărit un nou asalt
al câtelea?
din epopeea fără de sfârșit
a nevăzutului război
VÂRSTA DE SCRUM
păsărilor le-au căzut aripile
au amuțit și au adormit cu fața
în țărână spre răsărit
și-au predat pe veci
linia zborului frântă
în bătălia pașilor pierduți
atunci s-a pecetluit
că aripatele vor zbura
doar târâș din lipsă
de spațiu aerian
râsul are pojghița
casantă a unui bibelou
din vitrina cu îngeri
pe care diminețile ochilor
le mângâie în drum
spre o nedreaptă veșnicie
căluți de plastic
galopează prin livezi de scrum
biciuiți frenetic de ecoul bătăliei
cu zorii azurii ai tihnei
rătăciți pe autostrăzile
coșmarului
înghesuiți cu teamă
în abatoare de gingășie
ultimii urmași ai normalității
își devorează cojile de pâine
cu șubrezi dinți de lapte
ca puii de cocor aterizați
în mlaștini de neputință
lăsați copiii
fără de vină
să vină