POEZIE: Dorina Stoica
Sentimente sub formă de acatist
Să știi că ieri, am plecat
într-o altă viață,
din viața noastră de mâine, clădită
pe temelia unor speranțe năruite.
Voi coborî infernal în zile
cu ploi de vară,
Voi agăța rugăciuni pe aripile
unor îngeri
prea triști ca să mai fie păzitori,
și legăminte șoptite sub patrafir
într-o duminică
cu dangăt de clopot, fugărită
la o margine de răsărit,
acolo unde ploaia de bucuria
întâlnirii cu soarele
desenează un curcubeu
și niște sentimente sub
formă de acatist, ori sub formă
de catismă,
rostite pentru întristări cenușii,
sau pentru lovituri repetate cu vorba
pe suflet de femeie tânără,
apoi matură,
în cele din urmă înțelepțită de ani,
răbdătoare pentru ziua de mâine.
Am numărat șaptezeci de ori
câte șapte
așteptând un tren oprit undeva,
în câmp
de Dumnezeul nostru Cel bun și drept
care știe că alergi să m-aduci înapoi.
Până când să te iert, până când?
Până ieri, până azi, până când?
Visam că nu pot ajunge la ziua de mâine
Cineva îmi fura când adormeam
aerul de respirat.
Prin cămașa de noapte
mi se vedea inima.
Întindeam mâinile spre ziua de mâine
și visam că nu pot ajunge la ea.
Îmi crescuseră niște gânduri
prea lungi.
Atârnau în neorânduială
transpirate
peste anotimpul fără ploi.
M-am tuns, apoi am sunat salvarea.
Au rămas o mulțime de rugăciuni
neîncepute,
niște pisici fără stăpâni
într-o casă golită de sensuri,
cu ferestre-uși privind cu teamă
spre poarta încuiată pe dinafară.
Continuitate
Când eram tânără, mama se scula
în fiecare duminică foarte
de dimineață.
Se îmbrăca frumos și mergea
la biserică.
Eu mă sculam foarte târziu,
îmi făceam o cafea amară,
aprindeam o țigară, încă una,
până ce, ea
se întorcea acasă. Ne punea masa.
Acum mă scol în fiecare duminică
foarte de dimineață.
fără să-mi beau cafeaua,
mă îmbrac frumos
și merg la biserică.
Mama își bea cafeaua cu îngerii.
La o cafea cu singurătatea
M-am făcut foarte mică să pot ieși
neobservată din numele tău.
Am plecat.
N-am luat cu mine decât piatra
de pe inimă,
o sticlă cu apă de izvor și vântul
frunzărind
toamnatec, ca să scrie povești
de viață,
pe caldarâm.
„Nu vrei să petrecem un timp
împreună? E frig, ce cauți la ora asta
din noapte, într-o gară pustie,
spre dimineață tandră, singurătatea”
m-a întrebat șoptit.
„Vreau, i-am răspuns, când zorii
vor sfâșia
întunericul, ca un hohot de plâns
vom sorbi împreună cafeaua,
apoi ne vom urca
în primul tren și vom lăsa
în urmă trecutul.”
De n-ar fi Luna!
Mă trezesc la trei ore
din noapte neliniștită,
privesc pe geam strada,
ferestrele vecinilor
ca niște ochi închiși.
Și Luna!
De n-ar fi ea, nopțile ar fi
doar întuneric.
Din vreme-n vreme,
o mașină stropește
cu lumină iarba de pe lângă garduri.
Dau drumul pisicilor afară și apoi
ascult pașii trecătorilor matinali
ce rup în fâșii întunericul.
Beau o gură de apă
și aștept nemișcată,
să mă ia în brațe somnul.
Tăceri
În unele seri mă afund
într-un ocean de tăceri.
Ca un exercițiu de a deveni
invizibilă pentru celălalt
ies pe vârfuri în afara lui.
Liberă pornesc
într-o călătorie inițiatică,
departe de propria-mi ființă,
spre Dumnezeul
Cel amintit și implorat
la supărări și apoi
uitat.