POEZIE: Mihaela Roxana Boboc

SUFLETUL

Aici e maica,

strigă pelerinul transfigurat.

E o dimineață galbenă

precum gutuia pe care o așezi la geam

ofrandă copilăriei.

Aici e racla sfintei,

pelerinul are palmele transpirate

și ridică crucile din frunte spre pământ

apoi îmbrățișează umerii și plânge,

când atinge mâna sfintei

caldă și vie

moartea se şterge din anotimp

rămân iubirea și soarele, ca o gutuie

sufletul pelerinului iese din trupul

ca o nucă seacă

căutându-și viermele într-o altă viață.

 

CARĂ APĂ, CU CIUTURA

Pădurea Rohiei ia foc sub privirile noastre

mistuie ultima fărâmă de pământ

cerul se vede umblând fără mască

cerul se vede din patul crucii

clopotele bat

odată cu icoanele plâng și femeile

sprijinindu-și capul de sticla prin care

copiii aleargă și bătrânii merg

spre o singură poartă pavată cu rugăciune

în pădurea Rohiei un înger aduce apă cu ciutura

și ce rămâne lăcrimează, bob cu bob.

 

CALDĂ, CA O MAMĂ

Mi-am chemat arhanghelul

și el a venit obosit și flămând

de când nu l-am chemat

anotimpuri se jucaseră în părul lui

așa cum îmi place să adorm

argintând visul din care ies

cu poezia pe brațe

o scot din paralizia gândurilor

îi arăt mâna sfintei

și ochii tăi cum își închid pleoapele

iar eu îi sărut

ușor să nu destram iubirea

rumenită pe marginile unui octombrie

zâmbind pe sub gene

arhanghelul nu mă întreabă nimic

dar știe că între noi

distanțele dintre cuvinte se anulează

iubește-l, copilă,

îmi spune vântul cu roua pe buze

deși nu mai plouă acum

de când a plouat așa mult

au căzut îngeri la ferestre

și moartea a devenit caldă ca o mamă

plângând în fața candelei

arhanghelul meu știe

când îți sărut ochii și fruntea

ţâșnește poezie.

 

PRIMEȘTE EUHARISTIA

Argint la ferestre -

peste drum, un măr cu fructe roșii -

la un popas, între pelerini,

mâncarea se împarte pe o masă improvizată

odată cu viețile lor

o rană vie peste care toarnă untdelemn și vin

primesc fericirea lor amestecată

în aerul tare al dimineții

euharistia cerului

în trupul plin de pământ

și poezia se strecoară nevăzută

plânge mai târziu

când ferestrele au încremenit

și mărul s-a scuturat

de vină.

 

FĂRĂ PLASĂ DE SIGURANȚĂ

Femeia împletește de zor.

Îi privesc mâinile

și părul ca mierea

ochiurile care se prind și tresar uneori

îmi spun că fericirea atârnă

în andrele ca-ntr-un leagăn

din care nu mai cobori

și totuși

e dimineață

pe stomacul gol

femeia prinde câteva bomboane

în coșul împletit

și un bilet

din care Dumnezeu ţâșnește

fără plasă de siguranță

în mâinile noastre,

pelerinii unui octombrie

ascuns printre frunze.

 

IESE SÂNGE ȘI APĂ

Noiembrie se apropie tiptil

poezia se desface de coajă

ca o rană neînchisă

moartea ta este paharul pe care-l refuz

se plimbă pe buzele mele

mi-e sete

strig

îmi pui pe buze o toamnă pe care

n-o vom numi nicicum

o lepădare de sine

o cruce înfiptă în pământul

la care mă-nchin

țara mea sângerează din coasta

celui pe care l-au împuns.

Noiembrie vine ca o poveste

copila cu ochi negri ascultă

mă întreabă despre rai și-i spun adevărul

singurul meu adevăr

se frânge în potir

din coasta cerului iese sânge și apă

soldatul din mine adoarme crezând.

COPILA

Soarele se culcă în hambar

căpițele de fân înfruntă pe câmpuri lumina

pelerinul le vede și le așază una peste alta

până la cer

drumul șerpuiește printre coline

o gâză caută căldura și rămâne lipită de geam

nu știu ce dragoste e aceea

de nu-ți dorești să pleci

dar undeva se zărește turla unei mănăstiri

și uiți că acasă te așteaptă boala prinsă

la reverul copilei

Octombrie rămâne pe loc

îl bați pe umăr și el tresare

în fotografii,

ochii lui mari și aurii,

ca un bob uriaș de tămâie,

peste care pui dragostea,

să ardă din tine

să ardă tot.

 

 

CÂT UN VERS ALB
DIN COASTA CĂLĂTORULUI

 

Și va fi o iarnă

cât un vers alb

va fi zăpadă peste care vom turna sânge

florile vor crește mângâiate pe creștet

și va fi o iarnă

cât un poem

din care scoți fire invizibile de lumină

din cer cad sfori peste marionete

și dansul lor scârțâie a lemn

și va fi o iarnă

ca o doină

copacii plâng peste vetre

omătul lor.

Cu acoperișul țuguiat spre cer

biserica din mine se umple de lume.

Se aude liturghia în zori

soarele blajin își caută ferestre

îngerul se-așază tiptil pe trepte

călătorul însetat

caută o fântână

unde prinde cuvântul

îl leagă la gură

îngerul citește tăcut un poem

despre biserica din suflet

nu rostește nici un cuvânt.

 

O LUME NEVĂZUTĂ

 

M-am obișnuit să te contrazic

la cel mai mic semn

de neîncredere fug în poezie

ies abia la primăvară

ca un ghiocel îmbrățișând zăpada

apoi în aprilie mă vei iubi iar

precum întâia oară

când muntele se zărea în ochii mei negri

și spioana aceasta numită dragoste

trăgea cu arcul

în depărtare

nu știu cum s-a rătăcit o săgeată

a scuturat bradul din fața ferestrei

și a nins cu narcise

iubirea nu-și ascunde chipul după cearcănele tale

frica și obsesia de a controla fiecare amănunt

modul în care așezi paharul pe masă

aceeași simetrie neamestecată

culorile reci întrepătrunse

cu sărutul posesiv al verii

modul în care ne devorăm ca apoi

să aruncăm ultima fărâmă de afecțiune

în noi moare toamna fără lumină

un singur vers mă ridică și acela nu e din lume

nimeni nu ar trebui să plece neiubit

așa cum noi îmbrățișăm măcar o dată

un suflet care nu ne aparține

ține cu noi acest octombrie

scos din pălăria cu boruri largi,

femeia continuă să scrie un pomelnic

literele aplecate într-o parte sau alta

formează o lume nevăzută

unde toți mănâncă tăcut la aceeași masă

nimeni nu se ridică flămând.

 

UN RĂVAȘ

Octombrie respiră greu printre bolnavi

neputința mușcă din plămâni

peste tot știrile dor sub coaste

o moarte blândă și caldă

renunțarea la noi

un maraton din care ies consumată

ca o lumânare abia pâlpâind printre crăițe

am scris cel mai lung poem de dragoste

despre cea mai scurtă poveste

un espresso italian pe care

nu apuci să-l duci la capăt

rămâne pe cerul gurii ca un răvaș

este octombrie și plec din lume

timpul nu s-a născut pentru mine

timpul nu m-a învățat să mor

așa că umblu precum un poem deșirat la poale

și firul ține cât viața dinăuntru

cât respirația ultimului bolnav de covid

cât rămasul bun pe care îl pun la cap

am scris cel mai lung poem de dragoste

despre cea mai neasumată poveste

când ți-ai întors iubirea în piept

odată cu fânul toamnei

din care bat ca un orologiu

ultimele respirații ale lui octombrie.