POEZIE: Nicolae Stoia

AVUTUL MEU 

Îţi simt răcoarea răsuflării în obraz. 
Mereu ţi-am simţit-o, că de când sunt 
tu te-ai înfruptat din acelaşi blid cu mine. 
Ţi-ai învălmăşit paşii cu paşii mei, 
mi-ai scotocit carnea, te-ai bălăcit în 
lumina sângelui meu, mi-ai amuşinat 
visele şi ai vrut să mă prăpădeşti.
Dar nici eu nu am stat degeaba ci 
mi-am făurit sabie şi cu ea te desfid 
să te arăţi tu care bârfeşti oasele şi 
le faci să semene cu umbrele. Vino 
şi-ţi voi zdrumica mâinile prădalnice.
Ca o molimă cu umblet şerpesc 
te iţeşti din nelocul tău şi-mi şuieri: 
atotneputinciosule, o să-ţi iau 
lucrurile care te visează, drumul 
care doarme în pat cu tine şi 
avutul pe care l-ai agonisit aici. 
Altundeva se află avutul meu. 
Ce ştii tu?...

 

CESTĂLALT 

Când a bătut în uşă mi-am dat seama 
că este el şi l-am poftit înăuntru.
E plăcut aici, a zis, numai că tare greu 
o să încăpem în locul ăsta strâmt și tu și eu.
E strâmt acu dar nu a fost aşa 
până când nu ai venit tu, 
că din pricina ta atât de strâmt se făcu.
Ce tot îndrugi? Eu am fost mereu aici, 
mă mir că nu m-ai văzut pân-acuma.
De-atâtea ori mi-am spălat faţa ta 
şi ţi-am încălţat picioarele mele 
că nici nu mai ştiu dacă mă știu. 
Ai ocupat tot locul. Da! Nu mi-ai lăsat 
nici atâta loc cât să-mi odihnesc un gând. 
E prea mare înghesuială aici, eu mă duc.
Unde te duci? Duci și locul meu cu tine. 
Hai să facem pace! Ba nu! Ce fel de pace 
am putea noi doi avea când gâlceava 
ne e pâinea zilnică? Eu mă duc,
până mai încolo mă duc, dar voi aștepta 
ca să vii şi tu însumi acolo.

  
RUGĂCIUNEA SAU RĂPUNEREA CESTUILALT

De o grămadă de vreme bat largul lumii 
şi nu am aflat vreun chip ca să o pricep.
 Pricep oarece când mă rog; mă rog 
în taină ca să nu se sperie cuvintele.
Mă rog cât pot dar nu pot răzbi 
atât de departe încât ăl dinăuntru-mi 
să nu îmi audă gândurile şi să nu 
mă trântească de toate pietrele.
Ca să-l înfrunt cobor în mine 
ca-ntr-un abis căptușit cu întrebări 
şi acolo dau lupte crâncene. Bâjbâi 
şi izbesc cu pumnii până nu mai știu 
care-i învinsul și care învingătorul 
fiindcă rănile lui sfârâie şi în mine.
Ca să nu-l aud cum mă ponegrește
mă pitesc după ferestrele rănilor 
și de acolo îl pândesc când dă 
să se asmută iarăși împotriva mea.

 

ODIHNĂ

Ne dumicăm odihna la umbra 
pietrelor frunzoase; îndârjite 
în ceremoniile lor solemne
pietrele se fac că nici nu ne văd.

Câte una uneori ne dă târcoale și, 
proțăpită-n mirare, își despletește 
privirea peste tăcerea noastră
limpede ca singurătatea, 
fără să mai adauge nimic.
 
Doar aerul, 
îngânând cuvinte răzlețe, 
își aduce aminte de noi și surâde 
într-un anume chip tainic
ca și când ar ști ceva ce noi  
nu suntem în stare să pricepem.