Popasuri duhovnicești

Ați simțit câtă mângâiere pătrunde în sufletul nostru atunci când, în neputințe și în dureri, avem pe cineva alături căruia să-i destăinuim suferința? Este o mare binecuvântare ca omul să nu fie singur în necazuri, ci să aibă pe cineva aproape cu care să împartă povara durerii, pe cineva care să-i aline sufletul măcar cu un cuvânt, cu un gest sau cu simpla prezență tăcută, mângâietoare. A împărtăși durerea celui ce este dispus să o asculte seamănă cu o mică spovedanie în care cel aflat în abisul neputinței întinde mâna-i îndurerată spre aproapele său, pentru a fi înălțat din marea deznădejdii.

Câștigul duhovnicesc, în acest sens, este al amândurora - și al celui mângâiat, dar și al celui ce oferă mângâiere -, căci cel care întinde mâna către aproapele său aflat în neputință înalță și se înalță deopotrivă pe sine, așa cum ne spune Mântuitorul: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 34-40). Este un lucru extraordinar să existe lângă noi, în clipe de deznădejde, un om care să jertfească timp pe care să-l transforme în dar tămăduitor pentru a cicatriza rana sângerândă a aproapelui său. Însuși Dumnezeu Tatăl a spus că „nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18), iar slăbănogul ce ședea lângă scăldătoarea Vitezda s-a confesat lui Iisus, spunându-I: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare” (Ioan 5, 7). Îmi vin acum în minte și cuvintele părintelui Arsenie Papacioc, care afirma atât de frumos: „E mare darul să ai pe cineva lângă tine”, dar și îndemnul Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Galateni 6, 2: „Pur­tați-vă sarcinile unul altuia”. De asemenea, omul nostru din popor, simplu și săritor la nevoie, gata întotdeauna să-și ajute semenii, parafrazează și el textul scripturistic, prin expresii ca: ,,a avea un umăr pe care să te sprijini la nevoie” sau „a da, a întinde o mână de ajutor”.

Mănăstirile nemţene, bijuterii duhovniceşti

Dar nu voi vorbi despre imensa binecuvântare de a avea pe cineva lângă noi în vremea suferinței, ci de marea oportunitate de a avea cu cine să împărțim clipele minunate din viața noastră, de a dărui aproapelui o frântură din dulcea povară a bucuriilor pe care le trăim, pentru a-l contamina și pe el cu frumusețe, cu har, cu liniște sufletească. Vă voi prezenta popasurile duhovnicești pe care le-am făcut, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și al familiei mele, prin mănăstirile nemțene - oaze de liniște, bijuterii duhovnicești, potire de sfințenie revărsate asupra tuturor sufletelor înfometate de frumos, de adevăr, pace, de bucurii lăuntrice... Cuvintele? Sunt prea modeste... Imaginile? Prea șterse... Nimic nu poate descrie ceea ce simte sufletul răpit de frumusețile neomenești tăinuite în lăcașurile de sfințenie oblojite de pădurile de poveste, atinse de soarele binefăcător al zilei, stropite de roua limpede a dimineții, înconjurate de izvoare tămăduitoare, potopite de trilurile păsărilor, acoperite de felinarele cerești ale nopții, vegheate de luna ca un far îndreptat de Dumnezeu spre cărțile de rugăciune ale sihaștrilor, sorbind cu lăcomie rugăciunea și coborând-o în inimă.

Durăul - lăcaș de sfințenie ce o poartă în brațele sale pe Maica Domnului făcătoare de minuni... Bucuria întâlnirii cu Ceahlăul, muntele venerat al Moldovei, pe care marele nostru Coșbuc îl numea atât de înălțător: „un uriaș cu fruntea-n soare/ de pază țării noastre pus...” Natura ne-a oferit aici un spectacol minunat: norii cenuşii, mustind de ploi binefăcătoare, se jucau de-a v-ați ascunselea cu Ceahlăul pe care-l ştergeau din când în când de pe faţa cerului. Aveai impresia că norii ating pământul, și pentru câteva clipe te simțeai cuprins în chingile cerului, fără nici o șansă de a mai atinge vreodată pământul...

Paltin - lăcaș de rugăciune și de filantropie, care te întâmpină încă de la intrare cu imaginea părintelui Iustin Pârvu, al cărui cuvânt de grijă pentru neamul românesc îndeamnă către apărarea familiei și a țării de „handicapul modern infiltrat și la noi”. Un furnicar de măicuțe care împletesc zi și noapte rugăciunea cu munca și cu jertfa pentru cei în nevoi. Când spun Paltin, nu pot să nu mă gândesc la Teodora Stamate, la înțelepciunea și liniștea divină cu care, la o vârstă atât de fragedă, s-a lăsat îmbrățișată de Cer... Horă de îngeri în jurul sufletului tău, blândă Teodora!

Petru Vodă - mănăstirea străjuită de flamura tricoloră pe care dragul nostru părinte Iustin Pârvu a slujit-o până în ultima clipă a vieții și o slujește și dincolo, prin rugăciune. Mormântul și chilia sa ne amintesc mereu de cuvintele lui: „Eu așa am mers, cu Evanghelia în față și cu națiunea în spate”. Oricât de rece și de nepăsător ai fi, în chilia și la mormântul părintelui, un aer de românism te învăluie, un dor de ţară te cuprinde în mreaja lui. Aici mi-am amintit de episodul din povestea „Tinerețe fără bătrânețe și viaţă fără de moarte”, în care eroul pășește în Valea Plângerii și îl apucă un dor nebun de casă și de părinți. Cred cu tărie că aici s-a scris basmul acesta și că locul acela fermecat din poveste e în jurul acestei mănăstiri, căci mulți români desprinși de țară, pășind prin aceste locuri, nu se mai pot întoarce printre străini, dorul de țară și de mamă acoperindu-i ca o aripă de înger.

Sihăstria - bucuria mea! Iubesc, la Sihăstria, cărarea ce duce către chiliile părinţilor Cleopa Ilie și Paisie Olaru. Întotdeauna, când urc pe această cărăruie, îmi pare o ascensiune spre lumina Raiului, iar când entuziasmul sosirii mele aici mai conteneşte şi încep să conştientizez că păşesc pe urmele marilor duhovnici, emoţia îmi dă fiori ca atunci când m-aş pregăti să stau de vorbă cu sfinţii. Chiliile părinţilor, străjuite de brazi semeţi, mai înalte decât tot ce le-nconjoară, par prescuri plămădite din rugăciune şi din ascultare, înfipte în lutul românesc şi păzite cu străşnicie de brazii ca nişte lumânări înalte, cu făcliile înfipte în Cer. Şi, alături de chilii, nu poţi trece pe la Sihăstria fără să mergi în cimitir - „cea mai înaltă academie”, care ne aminteşte de „cea mai puternică filosofie” despre care ne povestea părintele Cleopa: moartea, care nu ocoleşte pe nimeni: „Mânca-v-ar Raiul!” Am părăsit Sihăstria cu vorbele părintelui Cleopa în inimă şi cu binecuvântarea părintelui Paisie Olaru: „Să ne întâlnim la poarta Raiului!”

Sihla - peştera Sfintei Cuvioase Teodora... Pace, rugăciune, jertfă, priveghere, un loc aproape de Cer. Tăcere, lacrimă, har... De aici, privind spre înalt, cred că încă mai poţi zări îngeri sau poate sunt păsările ce-i aduceau hrană cuvioasei. E o altă lume. Atâta linişte nu am simţit nicicând și niciunde.

Horaiţa - cerul nopţii tapetat cu bumbi de aur. Demult nu am mai zărit stele atât de luminoase şi glas de înger, strecurându-se uşor prin întunericul tainic al bisericii. Înăuntru, doar trei candele cu luminiţe „cât un sâmbure de mac” atârnă în faţa chipului Maicii Domnului făcătoare de minuni, transformând argintiul veşmântului Maicii în rubiniul jertfei Fiului. Afară, concert de greieri. Pe cer, candele aprinse. Toţi şi toate dau slavă lui Dumnezeu, iar apa vie coboară în „ropot dulce” de la izvorul Horăicioarei, tămăduind dureri tainice ştiute doar de El.

Nechit - paraclisul cu cele peste 250 de sfinte moaşte, locul în care parcă durerile întregii lumi sunt ţinute pe umerii rugăciunii. Sute, mii de oameni vin să-şi lase aici boli, necazuri, nelinişti, neputinţe şi pleacă veseli, luminoşi, tămăduiți. Eu însămi am simţit minunea vindecării prin rugăciune la Nechit, iar mama mea, pe care o lăsasem acasă zăcând aproape fără suflare, pentru a merge să mă rog sfinţilor să o ridice din suferinţă, la întoarcerea mea, m-a aşteptat cu masa pusă.

Oameni frumoşi, să încercăm să ne rupem puţin de zgomotul lumii şi să ne îndreptăm paşii spre locurile care ne liniştesc şi ne bucură sufletele! Aici, vom găsi întotdeauna oameni calzi şi sinceri dispuşi să ne oblojească rănile, să ne înlăture fobiile, să ne curme deznădejdile, să ne poarte pe braţele rugăciunii, să ne picure în suflete har sfinţitor. Să căutăm mănăstirile pentru pace şi bucurie harică! Îmi vin acum în minte cuvintele unei mătuşi care a plecat pentru câteva zile în Anglia, la fetiţa ei: „Acolo totul e frumos, sclipitor, curat, dar cel mai mult am simţit lipsa Bisericii, a icoanelor, a lui Dumnezeu”. Să ne hrănim sufletele şi să ne iubim sfânta simplitate, oameni buni! Nici nu ştim noi cât de bogaţi suntem în toată sărăcia noastră. Vă mulțumesc din suflet pentru că mi-ați oferit șansa de a vă contamina cu bucuria care mie mi-a adus atâta pace!

Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați.