Postul Mare, zbor spre înălţimi

Postul Paştilor este o călătorie duhovnicească a cărei destinaţie este Învierea. Legătura dintre post şi Înviere descoperă esenţialul despre credinţa şi viaţa noastră creştină. Şcoală a pocăinţei la care orice creştin se cuvine să participe în fiecare an, pentru a-şi adânci credinţa, Postul Mare are în vedere în primul rând reevaluarea şi schimbarea vieţii. Or, aceasta înseamnă şi Învierea, Paştele, trecerea omului de la moarte la viaţă. Pelerinajul timp de patruzeci de zile la izvoarele adevărate ale vieţuirii celei drepte, ortodoxe este esenţial în urcuşul nostru către Dumnezeu. Căci prin post toţi oamenii sunt chemaţi în cămara de nuntă a vieţii.

„Nu primiţi deloc cu tristeţe întoarcerea acestor zile ale postului, dimpotrivă, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că, după cuvântul apostolului Pavel: Cu cât se strică omul nostru din afară, pe atât se înnoieşte cel dinăuntru (2 Cor. 4, 16). Postul este hrană sufletului şi după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi. Şi după cum corăbiile uşoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufundă, tot aşa şi postul face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi; o face să îndrăgească cerul şi pe cele din cer, să socotească nimic pe cele din lumea aceasta şi să treacă pe lângă ele cu mai multă nepăsare decât pe lângă umbră şi vis. Cum să descriem tihna şi seninătatea, iubirea şi bucuria, pacea şi blândeţea şi toate bunurile nenumărate pe care ni le promite întoarcerea la post! Nimeni să nu pară trist şi mâhnit, dimpotrivă, toţi, plini de bucurie şi de veselie, să prăznuim pe Doctorul cel dumnezeiesc al sufletelor noastre care ne deschide această cale de mântuire şi să primim fericiţi anunţul acestor zile binecuvântate“. Cu astfel de îndemnuri îşi întâmpina Sfântul Ioan Gură de Aur auditoriul în primul său cuvânt din seria tâlcuirilor la Cartea Facerii.

Un act de eroism duhovnicesc

Pentru ce postim? Răspunsul ne este dat de un sfânt contemporan, părintele Iustin Popovici († 1979), canonizat în 2010 de Biserica Ortodoxă Sârbă: „Postul slăbeşte legătura omului cu pământul, cu cele pământeşti, şi întăreşte legătura cu cerul şi cu cele cereşti. Postind, omul consacră întreaga sa grijă, întreaga sa atenţie celui ce este nemuritor şi ceresc din el, sufletul. Condus de Duhul Sfânt, el introduce în profunzimile de taină, insondabile, ale sufletului său tot ceea ce este sfânt şi luminos, sfinţind şi luminând persoana sa, de sus. Acesta este motivul pentru care Domnul Hristos, după Botez, a instituit postul ca prim act de eroism duhovnicesc“.

Cât priveşte pe Sfântul Ioan Hrisostom, el aminteşte că Mântuitorul „a postit patruzeci de zile, apoi a început lupta cu diavolul pentru ca să ne înveţe prin exemplul Său că trebuie, asemenea Lui, să ne înarmăm cu postul şi să luăm de acolo puterea necesară pentru a lupta victorios contra demonului“. Citând cuvintele evanghelice „acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Mt. 17, 21), Sfântul Iustin adaugă că, „pentru acest motiv, postul şi rugăciunea sunt indispensabile mântuirii fiecărui om. În această chestiune, ca în toate cele ce privesc Biserica noastră, Hristos Iisus, Dumnezeu-Omul este singurul şi supremul criteriu. El a postit 40 de zile şi S-a oferit pe Sine ca temei al postului evanghelic, în acelaşi timp dumnezeiesc şi omenesc pentru noi“.

Celor care consideră că Postul Mare nu mai este adaptat la epoca noastră, părintele sârb le explică: „Sfinţii Apostoli, purtători de Hristos, au continuat şi instituit prin propriile lor nevoinţe postul Mântuitorului Hristos cu toate caracteristicile lui şi cu rigoarea sa. Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade Ecumenice, îndrumate şi conduse de Duhul Sfânt, au instituit acest post apostolic şi divino-uman, aşa cum spune şi Apostolul: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă“ (Fapte 15, 28).

„Trebuie să ucidem patimile, şi nu trupul“

Nu există sfânt care să nu fi postit. Acesta este un criteriu fundamental pentru Ortodoxie. Poporul credincios a numit înţelept pe asceţi cu un singur cuvânt: postnici. Căci postul şi rugăciunea sunt virtuţile de căpătâi ale celor care se îndeletnicesc cu asceza. Iar aceasta începând de la Apostoli până la cei din zilele noastre. Vieţile Sfinţilor mărturisesc în modul cel mai autentic şi mai convingător că toţi sfinţii, de la primul până la ultimul, au postit... De asemenea, tot Vieţile Sfinţilor arată cu certitudine că postul este o experienţă duhovnicească indispensabilă pentru Ortodoxie, care nu poate şi nu ar trebui să fie reformată. În caz contrar, el nu ar mai fi mântuitor. Dumnezeu a venit pe pământ şi ca Dumnezeu-Om, El a rămas în lumea pământească ca să-l vindece pe om, ca să-l înnoiască, ca să-l desăvârşească, ca să-l îndumnezeiască; ca să conecteze timpul la eternitate prin divino-umanitate, ca să vindece pământul şi să-l lumineze prin cer. Aşa am primit de la Sfinţii Apostoli, aşa este evanghelic, patristic, nu se cuvine să ne adaptăm la lume, ci să adaptăm spiritul timpului la ce e veşnic, „să nu ne potrivim cu acest veac, ci să ne schimbăm prin înnoirea minţii, ca să deosebim care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit“ (Romani, 12, 2). În acelaşi fel mărturiseşte şi un cunoscut pustnic athonit, Sfântul Paisie Aghioritul (†1994): „Nu avem dreptul, din cauza slăbiciunilor proprii, să facem un creştinism pe măsura noastră“.

Se cuvine să postim cu discernământ, fiecare după propriile puteri, având în vedere că, aşa cum ne îndrumă Părinţii, „trebuie să ucidem patimile, şi nu trupul“.

Sfântul Paisie Velicikovski scria cu privire la aceasta: „Fiecare are propria sa conştiinţă ca măsură şi ghid interior. Nu poate exista o singură regulă şi o singură asceză pentru toţi, pentru că unii sunt puternici, iar alţii sunt slabi, unii sunt precum fierul, iar alţii asemenea aramei, alţii precum ceara… Un post moderat şi raţional, iată fundamentul şi cheia tuturor virtuţilor“.

Postul implică schimbarea vieţii

Postul nu este doar abstinenţa de la anumite mâncăruri, scopul său este curăţirea sufletului, căreia trebuie să-i slujească el. Iar curăţirea de patimi are un singur ţel, spune părintele Dumitru Stăniloae: „Cunoaşterea curată a lui Dumnezeu, a oamenilor şi a lucrurilor. E nevoie de calm, echilibru şi nepătimire pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt ele în complexitatea lor. Înaintez astfel în cunoaşterea temeiurilor tainice ale persoanelor şi lucrurilor. Ascult cu atenţie tot ce spun ceilalţi. Îl cunosc pe Dumnezeu printr-o cunoaştere duhovnicească în care mintea mea, întărită de Duhul Sfânt, e receptivă într-un mod extrem de curat şi sensibilizat.“

Dacă reţinerea de la unele alimente este indispensabilă împlinirii postului, totuşi, acesta nu se reduce doar la ea. Sfântul Ioan Hrisostom explică: „Sunt suficiente postul trupesc şi semnele exterioare ale pocăinţei? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viaţa. Vreţi o dovadă cu privinţă la aceasta? Ascultaţi ceea ce spune prorocul. După ce vorbeşte despre mânia divină şi postul ninivitenilor, el ne învaţă că Dumnezeu i-a iertat şi ne spune şi motivul. Dumnezeu a văzut faptele lor (Iona 3, 10), zice el. Şi care fapte? Postul lor? Îmbrăcăminte lor cernită? Nimic din toate acestea, pentru că el nici măcar nu le pomeneşte. În schimb, prorocul zice: «Toţi s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit». Vedeţi, nu postul i-a smuls din calea pieirii, ci schimbarea vieţii lor a potolit mânia Domnului şi El le-a fost astfel binevoitor. Dacă eu vă spun aceste lucruri, nu o fac ca să dispreţuiţi postul, ci dimpotrivă, ca să-l preţuiţi mai mult. Ceea ce ne face evident postul nu este abstinenţa faţă de hrană, ci fuga faţă de păcat. A nu vedea în post decât o privare de mâncare înseamnă a-i face o mare nedreptate. Dacă voi postiţi, arătaţi-o prin faptele voastre! Care să fie aceste fapte, mă veţi întreba? Dacă veţi vedea un sărac, aveţi milă de el; dacă-l vedeţi pe vrăjmaşul vostru, împăcaţi-vă cu el; dacă prietenul vostru săvârşeşte o faptă demnă de laudă, nu îi purtaţi deloc invidie; dacă ochii voştri văd o femeie frumoasă nu rămâneţi prizonieri acestei privelişti. Nu doar gura noastră trebuie să postească, ci şi ochii noştri, urechile noastre, picioarele, mâinile noastre, tot trupul nostru. Mâinile noastre să postească, adică ele să fie curate de orice furt, de orice folos obţinut necuvenit şi de orice avariţie. Picioarele noastre să postească, adică să se abţină de la alergarea spre spectacole neîngăduite. Ochii noştri să postească, adică să se obişnuiască ca niciodată să nu arunce priviri neruşinoase, ca niciodată să nu fie ţintuiţi în mod curios asupra celor indecente şi periculoase… De asemenea, urechile să postească, iar postul lor constă în a nu asculta bârfe, nici calomnii. «Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos», spune Scriptura (Ieşire 23, 1). Gura să postească abţinându-se de la orice cuvânt imoral şi nedrept. La ce bun să ne înfrânăm de la carnea păsărilor şi a peştilor, dar noi sfâşiem, dacă noi devorăm pe fraţii noştri?“

În plus, după Tradiţia Bisericii, soţii trebuie să păstreze abstinenţa. Nu avem aici o viziune conform căreia relaţiile conjugale ar constitui un păcat. Într-adevăr, chiar marele predicator al pocăinţei care a fost Sfântul Andrei Cretanul subliniază în Marele Canon: „Căsătoria este cinstită şi patul neîntinat, căci Hristos a binecuvântat odinioară şi pe unul şi pe celălalt, luând hrană ca om şi transformând apa în vin la nunta din Cana, arătând astfel prima minune“. Trebuie aşadar să căutăm în această abstinenţă scopul, ţinta ei, care este dat de Sfântul Apostol Pavel: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea“ (1 Cor. 7, 5).

DjeladinBey şi Vinerea Mare

Deşi extrem de stricte în privinţa postului atât pentru clerici, cât şi pentru mireni, canoanele apostolice menţionează în mod expres „slăbiciunea trupească“ ca o dispensă pentru ţinerea postului. Există totuşi cazuri extreme în care postul trebuie să facă loc primei virtuţi creştine, iubirea. Un sfânt contemporan scria cu privire la aceasta: „Mare este postul, dar iubirea este încă şi mai mare. Dacă prin post vânăm pe demoni, învingem patimile, liniştim trupul, punem ordine în minte, prin iubire, Dumnezeu îşi face sălaş în om. Domnul însuşi a subliniat necesitatea postului, dar tot El a ridicat iubirea la rang de primă poruncă…“ Într-o zi, în timpul dominaţiei otomane în Balcani, stăpânea peste oraşul Ohrid un paşă numit DjeladinBey, care condamnase 25 de creştini la spânzurătoare. În Vinerea Mare, beyul l-a invitat pe mitropolitul oraşului şi l-a rugat să ia masa cu el, propunându-i să mănânce carne de miel. Mitropolitul s-a scuzat că nu poate să rămână la masă din cauza postului şi se pregătea să plece. Djeladin s-a supărat cumplit şi i-a spus mitropolitului: Alege, fie mănânci cu mine şi îi scapi de spânzurătoare pe cei 25, fie nu mănânci alături de mine şi îi abandonezi astfel pe compatrioţii tăi morţii. Mitropolitul a făcut semnul crucii, apoi s-a aşezat la masă şi Djeladin i-a eliberat pe condamnaţi.

Acest exemplu nu minimalizează în nici un caz necesitatea postului trupesc, ci arată că se cuvine în acest domeniu, ca în toate celelalte ale vieţii creştine, să dăm dovadă de discernământ, care este o virtute fundamentală.

Când ne face postul irascibili?

Separat de rugăciune şi de primirea Sfintelor Taine, neînsoţit de acte de milostenie, postul nostru devine fariseic. El conduce atunci nu la pocăinţă şi la bucurie, ci la orgoliu, la tensiune interioară şi la iritare. Pentru a ne sprijini în efortul nostru ascetic, Biserica ne pune la dispoziţie cartea numită Triod. Aşa cum mărturisesc Părinţii Bisericii, prin conţinutul său, slujbele din această perioadă surprind plenitudinea învăţăturii dogmatice a Bisericii şi ne arată calea mântuirii. Marii liturgişti adaugă la aceasta faptul că slujbele şi rânduiala rugăciunilor nu au fost create la întâmplare. Ceea ce se găseşte în cărţile liturgice este fructul rugăciunilor celor mai mari Părinţi ai Bisericii. Şi aceasta a primit şi a păzit aceste cuvinte sfinte prin care ei îşi vărsau sufletul lor înaintea lui Dumnezeu. Condusă de Duhul Sfânt, Biserica a ales ceea ce ei aveau mai bun, esenţial, sistematizând, îndreptând ceea ce nu era desăvârşit, aducând totul la unitate.

Dar bucuroşi?

Tonul general al Triodului este cel de rugăciune unită cu pocăinţa. El conţine imne alcătuite de aproape 20 de imnografi, dintre care cei mai faimoşi au fost trăitori în secolele al VIII-lea şi al IX-lea: Sfinţii Andrei al Cretei, Cosma de Maiuma, Ioan Damaschinul, Iosif Studitul şi Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul, împăratul Leon Înţeleptul şi alţii. Învăţăturile lor, exprimate în slujbe, arată creştinilor de mai mult de un mileniu cum trebuie să postească. Sfântul Porfirie († 1991) din Muntele Athos ne dă şi el în privinţa ascezei următoarele recomandări: „Slujbele Bisericii sunt cuvintele cu care noi Îi vorbim lui Dumnezeu… Când participăm la aceste slujbe, când ascultăm cuvintele Domnului din Evanghelie, din Apostol, canoanele şi troparele Octoihului, Triodului, pe cele din Mineie, atingem unirea noastră cu Hristos… trebuie să mergem la biserică într-un anumit fel, nu din obligaţie, nu din constrângere, ci din plăcere. Pentru a ajunge la aceasta, trebuie să fii atent, trebuie să găseşti plăcerea în slujbă, în tropare, în lecturi, în rugăciuni. Se cuvine să fim atenţi la fiecare cuvânt, să-i urmărim sensul. Înţelegeţi, de aici vine bucuria! Slujbele sunt o mare lucrare, slujbele sunt totul! Eu le-am trăit. E suficient ca totul să se facă cu râvnă, cu interes, cu o atitudine sinceră faţă de ele, fără amestecare, spre Hristos. Nu ca pe o corvoadă, nici în mod mecanic“.

Triodul, în Ortodoxie, este cinstit într-un mod cu totul special. În mănăstirile athonite, la Vecernia din Duminica Vameşului şi Fariseului, această carte de cult este depusă în faţa icoanei lui Hristos, iar canonarhul vine la momentul cuvenit, o primeşte de la Domnul Însuşi ca pe instrumentul înaintării duhovniceşti care începe acum pentru toţi. Slujbele conţinute în Triod sunt înţelept dispuse ca o cateheză liturgică şi imnografică venind să completeze cateheza ascetică la care credincioşii sunt iniţiaţi prin rânduielile tradiţionale ale Postului Mare. În această perioadă, psaltirea este citită în mănăstiri de două ori integral în fiecare săptămână. Importanţa pe care o dă Biserica acestei lecturi este arătată de un mare stareţ rus, Nicon de la Optina († 1963), care dă un sfat: „Dacă va citi puţin cu atenţie Psaltirea, omul va rămâne mult timp în conversaţie cu Dumnezeu şi va simţi în inima sa prezenţa Lui; prin aceea, rugăciunea şi rostirea psalmilor ea-însăşi va fi mai arzătoare, cu mai multă atenţie ea va atinge mai profund inima; o adâncă evlavie şi teamă de Dumnezeu ne vor cuprinde“.

Simbolistica ascezei trupeşti

Metaniile şi închinăciunile fac parte integrantă din viaţa liturgică, cu atât mai mult când vorbim despre Postul Mare. Aceste gesturi mărturisesc că trupul participă la rugăciune împreună cu sufletul. Sfântul Vasile cel Mare explică că „de fiecare dată când noi ne aplecăm îndoind genunchii şi mai apoi ne ridicăm, noi arătăm prin acest act că păcatul ne-a aruncat la pământ, ne-a coborât la starea de jos, şi că după aceea, iubirea Creatorului nostru faţă de oameni ne-a chemat la cer“. Când se pleacă la pământ, făcând semnul Crucii, credinciosul imită coborârea lui Hristos la iad, iar ridicându-se la loc, el mărturiseşte Învierea Sa. Fiecare metanie devine pentru el o actualizare a ritualului Botezului şi o aprofundare a tainei unirii cu Hristos. Rugăciunea apare astfel ca una din activităţile comune sufletului şi trupului, după expresia Sfântului Grigorie Palama. Asceza corporală şi rânduiala rugăciunii liturgice în timpul Postului Mare se completează, se întrepătrund, pentru a face să participe atât trupul, cât şi sufletul la urcuşul verificat şi bine stabilit de Sfinţii Părinţi, spre o participare totdeauna mai intensă şi mai profundă la taina lui Hristos.

Prin post se întăresc frumuseţile sufletului, trupul îşi pierde cerbicia şi odată cu ea toate patimile sale, ne spune Sfântul Efrem Sirul. Postul este arma biruitoare cu care au strălucit dintotdeauna vitejii: în cuptor s-a arătat minunea lui, în groapa cu lei biruinţa sa. Leii şi flăcările i s-au supus. „Priveşte cum lumea e un cuptor şi poftele ei se aseamănă focului! Sus, postitorule, adună-te din rătăcire şi din toate sfâşierile şi una în întregime înăuntru şi în afară să fie, trupul, sufletul şi duhul tău, ca bunătatea Domnului să te ajute! Dă trupului înfrânare şi sufletului iubire de cele înalte, fă-ţi duhul smerit în fapte bune, ca să placi întru totul lui Dumnezeu. Şi atunci va fi trimis la tine, care ai ajuns întreg, Mântuitorul. Cu puţină hrană saltă în înaltul văzduhului pasărea, iar aripile ei nu se îngreunează, fiindcă hrana nu o trage în jos. Mănâncă puţin, postitorule, ca să poţi zbura fără osteneală spre cer!“ (Sursă: Le Grand Carȇme, Bernard Le Caro, Éditions des Syrtes)