„Postul Vechiului Testament este un temei al postului creştin“

După ce l-a aşezat pe om ca o coroană peste întreaga creaţie, Dumnezeu i-a dat o singură poruncă: să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru a nu muri. Aceasta a fost prima poruncă a postului. Mai târziu, omul căzut avea să transforme porunca pe care o încălcase în mijloc desăvârşit de căinţă şi împăcare cu Creatorul său. Cum a rămas întipărită în conştiinţa protopărinţilor Adam şi Eva porunca postului după cădere? Când şi unde apare pentru prima dată, după cădere, postul ca poruncă dumnezeiască şi care au fost primele lui forme de manifestare? Poate fi considerat postul Vechiului Testament o bază pentru postul Noului Testament? Sunt doar câteva întrebări la care ne va răspunde părintele profesor univ. dr. Alexandru Izvoranu, titularul catedrei de Vechiul Testament din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Craiova.

Părinte profesor, cum a rămas întipărită în conştiinţa protopărinţilor Adam şi Eva porunca postului, după cădere? În Vechiul Testament noţiunea de post a cunoscut valenţe deosebite. Pornind de la postul protopărinţilor şi până la cel din cultul vechi testamentar, postul a fost înţeles şi practicat diferit. Am putea spune că cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu omului, în paradis, a fost porunca postului. Astfel, Adam şi Eva, aşezaţi în rai, au primit porunca să mănânce din toţi pomii, numai din pomul cunoştiinţei binelui şi răului să nu mănânce, fiincă în ziua în care vor mânca negreşit vor muri, adică vor deveni din nemuritori muritori. În rai, Adam şi Eva au trăit fericiţi şi nevinovaţi. Acesta era, de altfel, şi scopul vieţii lor: fericirea în comunitate de iubire sfântă cu Dumnezeu. Mintea lor era luminată şi ferită de greşeli, inima lor era curată de poftele rele, viaţa lor era aplecată numai spre lucruri bune, trupul lor era deplin sănătos şi ferit de orice boală sau durere. Fericirea a ţinut însă cât nevinovăţia lor. Eva însă, socotind rodul pomului bun de mâncat, a nesocotit cuvântul lui Dumnezeu şi a urmat voia Satanei, a mâncat şi a dat şi bărbatului ei, care a mâncat şi el. Satana a favorizat căderea, dar de vinovăţia neascultării răspunde Adam şi femeia lui. În libertatea lor de fiinţe raţionale, în loc să asculte pe Dumnezeu, au ascultat pe Satana, în locul harului au ales calea materială, crezând că pot creşte fără Dumnezeu, pentru a ajunge „ca Dumnezeu“. În urma căderii, Adam s-a văzut „gol“. Căderea este, în primul rând, golirea de raţiunea supremă de a fi a existenţei. Omul era viu prin Dumnezeu, care este Binele, Viaţa, Lumina. Căzând din Bine, Adam s-a văzut golit de bine, golit de Dumnezeu, golit de viaţa cea vie. În acest fel, a rămas întipărită în conştiinţa primilor oameni nostalgia paradisului pierdut în urma călcării poruncii postului. Primele forme de manifestare ale postului Când şi unde apare pentru prima dată, după cădere, postul ca poruncă dumnezeiască şi care au fost primele lui forme de manifestare? Urmaşii lui Adam s-au străduit mereu să-şi reia relaţiile de iubire cu Dumnezeu, unul dintre mijloace fiind postul. Acesta este înfrânarea atât a trupului, cât şi a sufletului, fuga de îmbuibare a trupului, sufletul urmând să fie ferit de vicii, păcate, ispite, deci o armă împotriva lăcomiei şi un mijloc de desăvârşire, o sârguinţă pe calea binelui spre asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, postul devine un act de cinstire a lui Dumnezeu şi îl găsim între manifestările cultice ale vechilor evrei, alături de rugăciune, jertfe, făgăduinţe solemne, alături de circumciziune, încă din vremea patriarhilor. Pentru prima dată după căderea protopărinţilor, postul apare ca poruncă în vremea lui Moise. El a postit pe Muntele Sinai, atunci când a primit Tablele Legii, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi a rânduit sărbătoarea ispăşirii: „În luna a şaptea, ziua a şaptea a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul şi nici străinul care s-a aşezat la voi“ (Levitic 16, 29; 23, 27-32; Numeri 29, 7). Postul este cadrul şi condiţia esenţială pentru exercitarea adevăratei pocăinţe şi o modalitate prin care oamenii se smereau. Cunoaştem practicarea postului cu anumite prilejuri: postul Esterei, pentru salvarea de la exterminare a poporului evreu în pustiu, postul lui Iov (Iov 31), postul Iuditei (Iudit. 9). După exil, au mai fost stabilite patru posturi: „în luna a patra, a cincia, a şaptea şi a zecea“ (Zaharia 8, 19). Proorocul Ilie - prototip al monahului creştin Creionaţi-ne câteva figuri de postitori autentici din Vechiul Testament. Ne este cunoscută personalitatea proorocului Ilie, care a dus o viaţă materială simplă şi modestă. El se mulţumeşte cu puţin. Nu are nici masă, nici casă, nici loc unde să-şi plece capul. Casa lui era o colibă ridicată pe marginea unui pârâu uitat de lume, o peşteră în mijlocul munţilor, sau un pom în mijlocul deşertului. Masa i-o asigură Dumnezeu prin grija Sa sau şi-o agoniseşte singur, din pustiu. Despre el Sfântul Vasile cel Mare spunea că: „toată averea dreptului era sufletul lui, iar merindele pentru viaţă, nădejdea în Dumnezeu. Cu toate că trăia aşa, n-a pierit de foame“. Pentru a scăpa de mânia regelui Ahab, pe care îl mustrase pentru idolatrie, Ilie se retrage lângă pârâul Cherit, pârâu ce izvorăşte din munţii Efraim şi se varsă în Iordan, aproape de Ierihon. Aici se hrăneşte modest, ducând o viaţă pustnicească şi fâcându-se prototipul monahului creştin. Ilie este acela dintre prooroci care prin învrednicire de la Dumnezeu, prin cuvântul său a închis cerurile trei ani şi jumătate, iar seceta a adus foametea. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Prin post, Ilie a închis cerul trei ani şi şase luni. Ilie, când a văzut că oamenii, din cauza belşugului, se desfrâneză (slujind la idoli), i-a făcut prin post, prin foamete, să postească fără voia lor. Aşa a oprit păcatul, care se întinsese mult. Deci, prin post, Ilie a oprit păcatul lor, ca şi cum ar fi folosit sabia sau focul“. Apoi, ne amintim de cei trei tineri israeliţi şi de Daniel, ce au postit în Babilon, care hrănindu-se cu mâncăruri uşoare s-au arătat mai împliniţi şi mai frumoşi „decât cei hrăniţi cu multe desfătări“. David regele şi proorocul postea uneori cu pocăinţă (Ps 34, 14), regele Ahav (III Regi 21, 27), Ezdra (7, 1), proorociţa Ana şi numărul exemplelor ar putea continua. „Postul fizic poate fi un bun instrument pentru disciplina spirituală“ Părinte profesor, ce ne puteţi spune despre dimensiunea formală şi legalistă a postului iudaic şi de ce a fost ea în permanenţă condamnată de către profeţi? Cu toate că avem atâtea exemple de postitori autentici, au existat şi dintre aceia care au făcut din post un mijloc de a-şi impresiona contemporanii, rezumându-se la practicarea unui post formal. Formalismul în practicarea postului îl determină pe Isaia să ia atitudine publică şi să strige din toate puterile: „Este, oare, acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?“ (Isaia 58, 5). Profetul se referă la efectuarea ritualelor zilnice, afişând ascultarea şi smerenia. În realitate, era exprimarea exterioară a unei stări de jale. Postul fizic poate fi însă un bun instrument pentru disciplina spirituală. Astfel Isaia continuă: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? Zice Domnul. Rupeţi legăturile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci, lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma, ta slava lui Dumnezeu. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul tău cel amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei“ (Isaia 58, 6-10). Aşadar, postul adevărat, rânduit de Dumnezeu, implică o comportare spirituală a omului, fapt indicat de însăşi denumirea postului din limba ebraică „inra napsa“ sau „sum“, care înseamnă „a smeri sufletul“, expresie ce ne arată că el ajută pe om să păstreze relaţiile sale cu Dumnezeu: „De nu vor posti, nu vor auzi strigarea lor“ (Ieremia 14, 12). Profetul Ioil adresează contemporanilor cuvinte mişcătoare referitoare la postul dorit de Dumnezeu: „Postiţi post sfânt... întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră cu postiri, cu plâns şi jelire“ (Ioil 1, 14; 2, 12). Zaharia atrage atenţia asupra rolului înalt al postului, care nu înseamnă numai oprirea de la mâncare, ci trebuie omise actele de nedreptate şi săvârşite actele de îndurare faţă de aproapele, faţă de văduve sau orfani. Practica legalistă a postului Aţi amintit despre cuvintele proorocului Isaia, care făcea referire la folosirea sacului şi a cenuşei în practica legalistă a postului. Care le era simbolistica şi de ce erau folosite în practicarea postului vetero-testamentar legalist? Cei care posteau săvârşeau unele fapte prin care îşi exteriorizau suferinţa, mâhnirea şi trăirile interioare. Astfel, se bărbiereau în cap, se îmbrăcau în sac şi îşi presărau cenuşă pe cap. Sacul era confecţionat de obicei dintr-o pânză ţesută din păr de capră, având culoarea neagră. Întâlnim mai multe situaţii în care pânza de sac era purtată ca semn de doliu după un mort. Pânza de sac mai era purtată şi în semn de părtăşie la o nenorocire generală de cei interesaţi în exteriorizarea unei profunde suferinţe. La fel şi cenuşa, este un termen pe care-l întâlnim atât singur, cât şi în combinaţie cu postul, ca simbol al jalei. Actul de a presăra cenuşă peste cap însoţeşte postul, însă a devenit cu timpul un element al formalismului, ca acel care îl foloseşte să arate oamenilor că posteşte sau că suferă o supărare sau frustrare. Uneori, aceste semne exterioare erau însoţite de ruperea veşmintelor, smolirea feţei, plângerea etc. Poate fi considerat postul din Vechiul Testament o bază pentru postul din Noul Testament? Cât de mult pot fi ele alăturate? Rostul cultului poporului biblic cu toate elementele sale a fost acela de a ţine trează în conştiinţa israeliţilor ideea că omul, din cauza păcatului, este separat de Dumnezeu. Astfel, toate acţiunile de cult au o însemnare simbolică şi tipică, ele fiind „umbra celor viitoare“, adică o prefigurare a celor ce aveau să se desăvârşească prin Jertfa supremă de împăcare a lui Mesia. Cultul vechilor evrei, ca şi toată legea au fost, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „pedagog către Hristos“ (Galateni 3, 24). Mai mult decât atât, referindu-se doar la post, în predica de pe munte, Mântuitorul lămureşte modul de practicare a postului, părăsind formalismul la care se ajunsese mai ales în viziunea fariseilor. În acest fel, postul Vechiului Testament este o prefigurare, dar în acelaşi timp şi un temei al postului ceştin.