Poveste despre un păstor în Anglia şi turma sa

Povestea parohiei de la Norwich, Marea Britanie, e parţial şi povestea mea. Pe părintele paroh l-am cunoscut pe când slujea la Londra. De multe ori, duminica rămânea până seara târziu împreună cu echipa de credincioşi ce curăţa biserica. Ne încuraja părintele şi ne mai dezvăluia din tainele trăite în frumoasa noastră parohie pe vremea în care era doar student la Londra. Cândva, făcuse parte din echipa de curăţenie, a cântat la strană, şi-a susţinut doctoratul la Kingâs College, a crescut la Mănăstirea de Essex şi a muncit pe şantier, iar mai apoi ne-a devenit păstor.

Cu un an în urmă, părintele Liviu Barbu a primit misiunea de a organiza o parohie în Norwich, un orăşel aflat în estul Angliei, nu foarte departe de Ocean. L-am urmat pe părintele Liviu de Florii, atunci când avea să-şi întâlnească primii enoriaşi. Mai întâi ne-a izbit şocul de a-l afla slujind în ce-a mai rămas din biserica în care părintele săvârşea Sfânta Liturghie la zi de Intrare în Ierusalim. Iniţial, am crezut că am nimerit greşit, căci după primul pas, în biserică ne-au întâmpinat câteva mese de cafenea şi un miros puternic de fasole prăjită. Însă, undeva în spatele clădirii, sau mai bine spus în inima acesteia, acolo unde cândva fusese altarul se afla bisericuţa părintelui Liviu. Maica Domnului şi Mântuitorul străjuiau din icoane Sfânta Masă. O vază cu flori. Şi cam atât. Undeva mai în spate, două rânduri de bănci, în care, sfioşi, îşi plecau frunţile câţiva oameni. Două familii. Şi Ana Maria, preoteasa, îngânând la strană alături de un student la Teologie venit de la Cambridge. Cu noi, cei sosiţi de la Londra, vreo opt la număr, biserica s-a umplut. A curs Sfânta Liturghie şi, încet, am uitat de zdrăngănitul furculiţelor şi zgomotul maşinii de cafea. N-a apucat să predice părintele, căci undeva în spate apăruse încruntată o doamnă preot nerăbdătoare să-şi ţină slujba ei. Mi-a rămas imprimată însă în suflet privirea plină de durere a părintelui şi "bun-venitul" aruncat de la amvon. Doar de atât a avut vreme. În termeni britanici, după orarul "clădirii", programul părintelui Liviu luase sfârşit. Buimăciţi şi treziţi la realitatea cafenelei, în mirosul închis al nevoiaşilor englezi veniţi să-şi soarbă băuturile, ne-am retras într-un colţ. Asistam la naşterea nu lipsită de durere a parohiei de la Norwich. Familia lui Dumnezeu Ne-am bucurat să aflăm poveştile celor două familii pe care le-am găsit în orăşel. Un medic venit de curând cu soţia şi cei doi copii. Şi o asistentă care şi-a păstrat credinţa ortodoxă, tânjind după o Liturghie vreme de şapte ani. Se bucura acum de familia fiului ei. Ne-au povestit cum s-au adaptat la mediul britanic, ce-au învăţat de la societatea în care trăiesc şi cum le merge copiilor la şcoală. Le-a ascultat părintele păsul şi durerile. După ce au gustat colivă, ne-au aruncat nedumerirea - ce ne-a adus tocmai de la Londra? "Am venit aici pentru părintele Liviu", le-am răspuns în timp ce păstorul chivernisea adresele de e-mail şi numerele de telefon ale celor care aveau să fie primii din turma sa. Nu mică ne-a fost mirarea când, înainte de a pleca, i-am aflat schimbând numere de telefon între ei. Nu se cunoscuseră înainte. Au promis că vor veni şi de Paşte şi, la fel de preocupaţi ca şi noi, primul gând le-a fost: "Trebuie urgent să găsim altă biserică". A zburat repede vestea că Norwich are păstor şi la Slujba Învierii numărul celor veniţi să ia lumină se triplase deja. Unii i-au fost alături părintelui pe tot parcursul Săptămânii Mari - s-au spovedit şi au ajutat la împodobirea icoanelor. Acum, cu cea a Învierii parcă se mai îmbogăţise căsuţa Domnului. Dar cele mai de preţ podoabe rămâneau sufletele înmuiate parcă de slujbă şi lumina lumânărilor ce strălucea pe chipurile lor. Când bisericile sunt doar clădiri După patru săptămâni de slujit "gratis", adică fără chirie, în biserica/cafenea, zbaterea în a găsi un nou lăcaş a reînceput pentru părintele Liviu. Acum însă avea şi o turmă. Au colindat pe la mai toate bisericile din Norwich. După o vreme au găsit un lăcaş, însă chiria a fost cu mult prea mare, peste posibilităţile modeste ale noii parohii. Când se părea că nu mai există nici o soluţie, prietenii părintelui Liviu, o familie anglo-română de ortodocşi, cei care veniseră de altfel cu solicitarea de a se înfiinţa o parohie pe meleagurile estice, şi-a oferit propria casă slujirii. Pentru că locuiau în altă parte, casa lor mare cu bârne vechi, înconjurată de o grădină ca din poveste, a fost vreme de câteva luni şi casa Domnului. Vara a fost însorită şi nu cu multe ploi, aşa că grădina a adăpostit pe cei veniţi la Sfânta Liturghie. Când s-a lăsat toamna, una din cămăruţele conacului a devenit lăcaş de rugăciune. Îngrămădiţi în mica încăpere, după ce prieteniile erau deja sudate, aveai senzaţia că timpul s-a dilatat şi că aproape 2.000 de ani se şterseseră din istorie. Părea că ne întorseserăm la vremea când Sfinţii Apostoli liturghiseau tăinuiţi de ochii lumii. Deşi grija părintelui Liviu în a găsi un lăcaş propriu de slujire nu dispăruse, i-am citit mulţumirea de a se bucura alături de cei care îl înconjurau acum ca o familie. Copii care deja erau prieteni pe viaţă alergând voioşi după Liturghie, credincioşi vorbind limba română în zilele de duminică, parastase pentru cei adormiţi acasă, colivă şi, mai presus de toate, rugăciune dimpreună. Sărbătoarea Aşa se face că după nouă luni de frământări şi mângâieri, cu un efort financiar uriaş, cei din Norwich au găsit casă pentru Dumnezeu. Cea mai veche biserică din oraş, dedicată Sfântului Clement Romanul, a fost închiriată după multe negocieri pentru un an. Spre Crăciun, Înalt Preasfinţitul Iosif al Mitropoliei Occidentale şi Meridionale a slujit pentru prima dată în nou-cristalizata comunitate. Sărbătoarea s-a îmbogăţit cu botezul mezinei părintelui Liviu, Filoteea, săvârşit după tradiţia bisericii primare, în timpul Sfintei Liturghii. Mai mult, după ce s-a împărtăşit din acelaşi potir cu românii din Norwich, Excelenţa Sa, Ioan Jinga, ambasadorul României în Marea Britanie, şi-a felicitat confraţii pentru bunul început pe care l-au pus în mica aşezare. Şi poate că, după ce se va scurge încă un an din viaţa credincioşilor din micul oraş britanic, de vor porni din nou în alergarea pentru o casă a Domnului, nimic nu va fi de neîmplinit. Oaze de ortodoxie "Mediul în care trăim aici este foarte diferit de cel de acasă. Lumea în care vieţuim este foarte secularizată. Trăim ca într-un vid, un deşert spiritual. Nu avem atmosfera de rugăciune, slujire şi sărbătoare pe care acasă o întâlneşti la tot pasul. Noi trebuie să creăm aceste oaze de credinţă şi ortodoxie. Menţinerea rugăciunii şi a stării duhovniceşti este o lucrare asiduă. Îmi amintesc că, pe când eram mirean, abia aşteptam să vină ziua de duminică să merg la Sfânta Liturghie să mă împărtăşesc, ca apoi să mai pot rezista încă o săptămână în tumultul lumii. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici acum. Majoritatea preoţilor şi a credincioşilor noştri lucrează în timpul săptămânii în locuri care nu au de-a face cu Biserica. Şi mai este şi ritmul nebun al vieţii de aici, în special la Londra, unde toţi aleargă după una şi alta, şi pentru a putea supravieţui trebuie să ţii pasul cu ei", ne-a mărturisit părintele Liviu Barbu, parohul Bisericii "Sfânta Filoteea şi Sfântul Beda Venerabilul".