Povestea unei porumbiţe

Există oameni care, de pe fundul prăpastiei, de unde nu mai vedeau vreo lumină, au reuşit să se ridice prin credinţă. Suflete cândva înnegrite de păcatul desfrâului, care s-au albit în baia iubirii de Dumnezeu. Vă aducem înainte două întâmplări adevărate din timpuri diferite, cu final diferit. Desigur, modelul sfinţeniei este cel care ne aduce zâmbetul şi alinarea. 

 

Cu toţii am auzit de cazuri de tinere care, mai ales în primii ani după Revoluţia din 1989, fugeau de acasă din cauza problemelor grave din familie, fugeau de sărăcie… Fete care plecau flămânde, doar cu hainele de pe ele, îndepărtându-se cu fiecare nouă gară de nişte părinţi cu probleme şi de o viaţă de care le era silă. Coborau în Gara de Nord visând Mercedesuri, arabi bogaţi care să le ia de neveste, visau la case numai ale lor şi la haine sclipitoare. Puţine ajungeau să aibă parte de acestea, majoritatea intrau pe mâna reţelelor de carne vie, fugind de lup, dădeau de urs, cum se spune, şi aşa îşi veştejeau tinereţea prin camere mizere, mai chinuite decât în casele din care fugiseră, mai flămânde şi mai batjocorite decât fuseseră cu numai doi-trei ani înainte. Deveneau un fel de păpuşi cu membrele rupte sau cu gâtul sucit, aruncate în poduri, printre alte vechituri.

 

O poveste adevărată, relatată de presa vremii, s-a petrecut în anul 1997. Două tinere, una de 18 ani şi una de 16, pornite deja pe drumul celei mai vechi “meserii” din lume, fugite de acasă, au ajuns în imensul Bucureşti, fără să cunoască pe nimeni. Fără adăpost, numai cu o brumă de bani, având la dispoziţie – după ştiinţa lor - doar trupurile şi tinereţea. În acele vremuri, multe tinere din familii dezorganizate sau foarte sărace părăseau provincia, convinse că frumuseţea lor va “rupe gura târgului”, adică a Capitalei. 

 

Tinerele noastre s-au întâlnit în fuga lor cu un pensionar, care şi el gonea de bătrâneţea lui, de noua stare cu care nu se împăcase. Le-a oferit găzduire în garsoniera sa din cartierul Titan, şi promiscuitatea s-a îmbinat cu afacerea, bătrânul devenindu-le “peşte”. Le aducea fetelor clienţi, le lua cea mai mare parte din bani pentru cazare şi, pentru un timp, le-a fost aşa, un soi de bine. 

 

Dar fetele, după ce au mai prins la inimă şi s-au obişnuit cu oraşul, au realizat că “munceau” pe mai nimic, iar în ritmul acela nu vor avea niciodată casa lor, maşina lor, iar arabii pe care îi cunoscuseră veneau doar pentru scurtele servicii sexuale. Aşa că au discutat cu ei - doi cetăţeni sirieni, să-l prade pe bătrân de banii pe care ele considerau că-i merită. Planul era ca ele să pretexteze ceva, să iasă şi să-i lase singuri pe sirieni cu bătrânul, ei să-i bage moşului mâna în gât şi să-i ia banii, fără alte violenţe. 

 

Dar, rareori când se apucă pe un astfel de drum, bulgărele de zăpadă poate fi controlat în cădere. Lucrurile au scăpat de sub control, pensionarul, în loc să se lase prădat aşa cum merita să considere în asta voia lui Dumnezeu de a-şi reveni la viaţa firească – era şi aceasta o opţiune  -, a început să ţipe, în final, sirienii l-au omorât pe bătrân. Poliţia a reuşit să descâlcească iţele afacerii, iar în final, cu toţii, şi sirienii, şi fetele, au primit ani grei de temniţă, fiecare după gradul său de implicare. Vieţi distruse poate pentru totdeauna şi un om ucis pentru un pumn de bani murdari. Totul pornind de la păcatul desfrâului şi dorinţa de înavuţire uşoară. 

Iată acum un alt caz, al unei fete care a luat-o şi ea, demult, pe panta prostituţiei, dar s-a întors la timp şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi-a preschimbat viaţa. În Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, în ziua de 8, aflăm despre viaţa Sfintei Cuvioase Pelaghia. 

 

Arhiepiscopul Antiohiei a chemat episcopii din zonă pentru a discuta probleme de actualitate. Printre aceşti episcopi era şi Sfântul Non din Ilioupoli, care era cunoscut pentru înduhovnicirea sa, motiv pentru care a şi primit sarcina de a ţine predica la finalul slujbelor. 

 

În timpul uneia din predici, pronia divină a făcut să treacă prin faţa bisericii o cunoscută femeie de moravuri uşoare din acea zonă, pe nume Margareta, împreună cu alaiul ei de fete şi tineri prieteni şi slujitori. 

 

Cartea spune că frumuseţea ei era deosebită, iar în urma alaiului rămâneau cele mai frumoase arome cu care femeile se pomădau pe atunci. Episcopii au lăsat feţele în jos, cât cu jenă, cât cu ascunsă plăcere vinovată, la vederea acelei frumuseţi vestite. Episcopul Non, înţelegând ce este în sufletul lor şi lupta care se duce acolo, le-a vorbit în felul următor: „Oare nu v-aţi îndulcit cumva privind frumuseţea ei? Cu adevărat eu am învăţat mult de la dânsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoşata Sa judecată şi odată cu dânsa vom fi judecaţi şi noi. Pentru că ce socotiţi? Câte ceasuri a zăbovit acea femeie în camera sa, spălându-se, îmbrăcându-se şi împodobindu-se în multe feluri, uitându-se în oglindă şi având toată grija ca să se arate mai frumoasă decât toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor ei curtezani?! 

 

Iar noi, având în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol şi plin de ruşine, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu şi să nu fie ruşinat şi lepădat în vremea nunţii Mirelui”. 

 

Smerita cugetare a Sfântului Episcop Non nu s-a oprit aici, la această lucrare, ci intrând apoi în chilia pusă lui la dispoziţie lângă Biserica Sfântului Mucenic Iulian, unde avea loc această întrunire bisericească importantă, a continuat să se roage în acelaşi fel, umilindu-se şi cerând ca acea femeie atât de frumoasă şi aflată alături de calea mântuirii să nu se piardă: „Doamne, să nu pierzi zidirea mâinilor Tale, să nu slujească diavolilor nişte frumuseţi ca acestea, ci întoarce-o pe ea la tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfânt”. 

 

În noaptea aceea, sfântul a visat că era în biserică, slujea, şi a văzut o porumbiţă neagră şi necurată care, atunci când s-a spus „câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”, a zburat din biserică, iar după terminarea slujbei, când Episcopul Non a ieşit afară, a văzut-o iarăşi, a prins-o, a aruncat-o în agheasma care era în pridvor şi porumbiţa s-a făcut albă ca zăpada şi a zburat în înălţimi. 

 

Acest vis simbolic a anunţat exact cum aveau să se petreacă lucrurile în viaţa desfrânatei Margareta. La următoarea predică, alaiul ei a trecut din nou pe acolo. Sfântul Non vorbea, ca de obicei, cu multă simţire duhovnicească, şi Margareta a fost impresionată şi în ea a început lucrarea dumnezeiască a despătimirii. După ce a asistat la predică, plângând, a scris o scrisoare în care îi cerea Episcopului Non să fie primită în rândul creştinilor, prin botez. 

 

Episcopul a primit-o în biserică împreună cu ceilalţi episcopi, au botezat-o, primind numele Pelaghia. După acest act de cotitură în viaţa ei, frumoasa femeie şi-a strâns toată averea dobândită prin desfrâu şi a pus-o în mâna Episcopului Non, ca să facă el ceea ce ştie cu ea. Acesta a dat-o mai departe iconomului, cu porunca să fie împărţită orfanilor şi neputincioşilor, iar de va călca această poruncă „...anatema să fie casa ta şi partea ta să fie cu cei ce ziceau «Ia-L, ia-L, răstigneşte-L»”.

 

După aceea, Pelaghia a plecat, fără să spună nimănui, în Muntele Eleonului şi s-a dat drept călugăr, trecând în ochii tuturor din zonă drept famen. Episcopului Non i s-a descoperit aceasta, aşa că în momentul când ucenicul său, monahul Iacov, care a şi scris toate aceste întâmplări, a plecat să se închine la Sfintele Locuri, i-a spus unde să-l găsească pe un îmbunătăţit monah famen, ca să ia de la el cuvânt de folos. 

 

Pelaghia îşi zidise o chiliuţă, având doar o mică deschizătură prin care i se introducea puţină mâncare. În aspră asceză, urâţită de posturi şi plânsete de pocăinţă, frumoasa femeie de altădată era de nerecunoscut, dar faima „călugărului famen” se împânzise la toate mănăstirile din zonă. Monahul Iacov nu a recunoscut-o când a luat cuvântul de folos de la ea, iar când s-a întors, după ce a vizitat Locurile Sfinte, a aflat-o moartă în chilie. Porumbiţa albă plecase la ceruri.