Poze de nuntă

Te-aș fi chemat, zice mama. Nu eram însă născut, zic eu. Veneai și așa nenăscut cum erai. Tu ai fost încă înainte de a te naște, cu mulți ani înainte, un copil ascultător. Cum să nu vii la nunta părinților tăi? Numai că n-am avut la ce să te chemăm. Ne-am luat fără nuntă.

Cu toate acestea, noi am fost, strigă câțiva pomi înfloriți din pădurea prin care a venit mama din satul ei în satul tatălui meu. Cum să fiți, le răspund eu, la o nuntă ce n-a avut loc niciodată?

Ce știi tu?, zice mama. La umbra pomilor pe care i-ai auzit vorbind m-am visat deseori mireasă. Când, mamă?, întreb. Când eram fată. Doar ce închideam ochii și vedeam rochia pe care aveam s-o port la nuntă.

Ce proastă am fost! De ce, mamă? Unul dintre ei mi-a spus: mărită-te cu mine și o să ți se împlinească mai repede decât crezi visul. Să te măriți cu un pom? Da! Ar fi fost și pentru tine mai bine. Ai spus de atâtea ori că ți-ar fi plăcut să fii copac. Mi-ar fi plăcut, da.

Cum rămânea, însă, cu tata? Păi îți era tată copacul de care îți zic. Unul dintre ei, fiindcă m-au cerut cu rândul de nevastă. În fiecare primăvară, altul. Dar i-am refuzat pe toți.

Oho, să fi trăit toată viața în pădure! Ce minunăție! Doar că nu puteam să umblu. Trebuia să stau în același loc mereu.

Zău!, răbufnește o voce îndepărtată. Ia uită-te puțin spre dealul din marginea satului!

Mă uit și văd un șir de copaci în­flo­riți urcând dealul. Par să vină dinspre pădure.

Îi vezi și tu, mamă?, zic. În fiecare primăvară, zice mama, mai ales noaptea. Sunt femeie bătrână și ei intră pe furiș în curte și bat în geamul odăii în care dorm, întrebându-mă dacă nu m-am răzgândit cumva. Adică să te măriți cu unul dintre ei? Da!

Păi nu ești măritată cu tata? Numai când sunt trează. În timp ce dorm și visez, nu. Nu știu cum să fac să te iau o dată cu mine într-un astfel de vis, ca să vezi ce frumos este. Însă cu promisiunea că n-o să-i spui nimic lui taică-tu.

Cum să-i spun, mamă? Abia aștept să te văd îmbrăcată în rochie de mireasă. Ba aș vrea, dacă nu te superi, să fac și câteva poze, ca să le arăt fiilor mei cum a fost la nunta ta care n-a existat niciodată.

Sunt gata făcute. Cum de nu le-ai văzut până acum? Unde să le văd, mamă? În camera alăturată. Sunt pline pereții de ele. Mergi și priveș­te-le după ce te trezești. Adică mama se află într-un vis al meu, nu invers?

Până la urmă, n-are nicio impor­tanță asta. Imediat ce mă trezesc, pornesc încrezător spre odaia de alături. Mama nu m-a mințit niciodată. De ce ar face-o acum, când tocmai se aude o tobă bătând într-unul din pereții camerei învecinate? Chipurile celor din poze s-au albit, amestecându-se între ele. E ca și cum rochia de mireasă a mamei a acoperit toți pereții.

De ce o fi mirosind a var proaspăt nunta ei atât de veche, nu știu. Toba din perete se aude tot mai puternic. Din peretele opus răzbat la suprafață sunetele unei viori, urmate de cele ale unui țambal. Și glasuri, tot mai multe glasuri de nuntași chiuind de bucurie. S-au prins cu toții în horă. Dintr-odată, odaia începe să se învârtească.

Ai avut dreptate, mama, zic, îna­inte de a mă lua amețeala. Taman în momentul acela bate cineva la ușă. E un pom înflorit, care mă roagă să-i deschid. Tu ce zici, mamă? Să-i dau sau să nu-i dau drumul înăuntru?

(Din volumul Cartea mamei, în pregătire)