Praznicul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii
Sărbătoarea unui sfânt este, înainte de toate, intrare în voia lui Dumnezeu. Am dobândit acest înțeles de la părintele Damaschin, de la Mănăstirea Iezer, din Arhiepiscopia Râmnicului, unde astăzi este prăznuit Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii, cel ce s-a nevoit în pustnicie într-o peșteră pe care și-a săpat-o în pădure, în poienița de deasupra mănăstirii. Preț de câteva ceasuri, am trăit acolo bucuria odihnei sinelui, descoperind în tăcerile părintelui dialogul profund al celui ce caută adevăratul răspuns al Celui ce tace.
În acest timp răvășit, sărăcit în trăire spirituală, puține sunt momentele în care duhul unor veacuri trecute, înnobilat de iubitorii de desăvârșire duhovnicească, se reactualizează cu aceeași forță convingătoare într-un dialog, pe cât de simplu, pe atât de înălțător, prilejuit de praznicul unui sfânt cuvios pustnic. Am cunoscut o asemenea stare la Mănăstirea Iezer. Acolo am ascultat, ca un fiu ajuns la ușa chiliei duhovnicului retras în rugăciune continuă în scobitura muntelui, cuvântul părintelui Damaschin. Cel ce te face să te trăiești pe tine tăcând, ca să primești de la Dumnezeu ceea ce ai nevoie. Acolo am realizat că poți înfrunta altfel prezentul și că pilda de viață a Sfântului Cuvios Antonie poate preschimba adunarea în comuniune și praznicul în bogată libertate.
Viața și peștera sfântului
Mănăstirea Iezer, de pe pârâul Cheia, din Arhiepiscopia Râmnicului, este considerată cel mai izolat centru monahal din nordul Olteniei. Așezământul datează cel puțin de la sfârșitul secolului al XV-lea, deși lista voievozilor din pomelnic îi cuprinde pe domnitorii Radu I (1377-1383) și Mircea cel Bătrân (1386-1418). Pe vremea Sfântului Neagoe Basarab, avea hramul „Schimbarea la Față a Domnului”. În timp, a cunoscut degradări, dar și refaceri substanțiale, precum și schimbarea hramului, din motive necunoscute, în „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”. O crimă teribilă - un nemeș păgân care căuta comori în zidurile mănăstirii a ucis 300 de călugări și credincioși aflați în zi de praznic! - a făcut ca așezământul să fie părăsit. La 1692, mănăstirea se afla „de tot pustie nelăcuind măcar un călugăr sau alt om pământesc și biserica fiind surpată”, cum consemnează cronicile vremii.
Cel care a refăcut schitul la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost Cuviosul Antonie Schimonahul (1628-1720), un aromân din Ianina, din ținutul Pindului, care venise în Țara Românească la 20 de ani, ocupându-se cu negoțul. Acesta a intrat în viața monahală la 64 de ani, în Mănăstirea Sărăcinești, din Vâlcea. În 1693, vine la Iezer și cu ajutorul Episcopului Ilarion al Râmnicului reface mănăstirea. În 1705, se retrage și-și sapă o chilie într-o stâncă, viețuind acolo până la ceasul chemării la Domnul.
Din 1948, mănăstirea este locuită de maici. Așezământul a cunoscut o revigorare puternică după 1996, când au fost restaurate biserica veche, pictura acesteia, clopotnița, s-a construit paraclisul cel nou, cu hramul „Sfântului Cuvios Antonie”, apoi corpul de chilii din partea de sud. Viața Cuviosului Antonie a fost scrisă la 1812 de către Nicolae, ucenicul sfântului, iar cronicarul Chiriac Râmniceanu, strănepotul cuviosului, i-a cercetat peștera și i-a căutat moaștele. Dar ieroschimonahul Ștefan, care a locuit acolo 50 de ani, l-a oprit, spunându-i că „s-au arătat semne înfricoșătoare celor care au vrut lucrul acesta”. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe Cuviosul Antonie în rândul sfinților. Moaștele sale, descoperite în peșteră și păstrate o vreme în biserica veche a mănăstirii, au fost depuse spre închinare în biserica nouă, unde se află și astăzi.
În acest loc al tăcerii desăvârșite am ajuns și noi în zi de toamnă caldă, cu frunzișul pădurii scuturat de vânturi. Și, însoțiți de Pati, un cățeluș tăcut și el ca un sihastru, am urcat la peștera Sfântului Cuvios Antonie. Totul era în nemișcare. Doar piatra vorbea, în felul ei, tăcând. Am privit prin ferestrele chiliei, aburite de o respirație tainică, poiana. Și abia atunci am întrezărit sensul adânc al nevoirii. Dorul de cer, de liniștire și de libertate deplină al călugărului. Am încercat după aceea o definiție a stării, dar am renunțat, pentru că aici nu se poate vorbi. La fel de tăcuți am coborât la mănăstire, unde ne-am închinat la moaștele sfântului, după care l-am rugat pe părintele ieromonah Damaschin să ne deslușească, de se poate, de ce un praznic al unui cuvios pustnic poate fi clipa în care viața ți se poate schimba fundamental.
O altă dimensiune a praznicului
„Ce putem spune... enoriași, Biserică, sfinți, viețuitori... Toate sunt un întreg. Toate sunt una. Cine nu poate să înțeleagă lucrul acesta va acționa fracționat. E ca și cum o rotiță dintr-un ceas, oricât s-ar strădui ea, nu poate da ora exactă. Este nevoie de tot angrenajul, în care fiecare piesă este mișcată de celelalte. Și, astfel, se ajunge la ora exactă. Dacă fiecare dintre noi, cei enumerați, nu înțelegem acest lucru, nu se ajunge unde trebuie. În acest angrenaj, fiecare piesă respectă libertatea celorlalte. Nu se învârte una mai înaintea alteia, sau fiecare cum vrea, când vrea. Modul de rotație al fiecăreia este dat de libera mișcare a celorlalte. Nici una dintre ele nu se mișcă individual, egoist. Așa trebuie să fie și la o sărbătoare, cum este cea a Sfântului Antonie de la Iezer. Este mare nevoie să înțelegem că toți cei care ne adunăm trebuie să respectăm libertatea a tot ceea ce ne înconjoară. Și, atunci, fiecare vom dobândi, vom primi ceea ce avem nevoie, spre mântuirea sufletului. Ceea ce căutăm neapărat spre o odihnă a sinelui. Vedeți, în acel ceasornic este o ordine perfectă. Nu se înghesuie nici o piesă, nu se ceartă, nu se împing, nu foșnesc. Totul merge ceas! În clipa în care oricare dintre noi, participând la o sărbătoare, sau la o zi simplă, sau într-una din zilele normale la slujbă, dacă nu pornim cu acest cuget, pe care trebuie să-l antrenăm acolo unde viețuim, dacă nu respectăm ceea ce ne înconjoară, nu intrăm în voia lui Dumnezeu. Doar ne adunăm. Fiecare purtăm în noi doar voia proprie. Vrem să facem ceva, să auzim ceva, să vedem ceva, să primim ceva, să atingem ceva. Ceva care vine în contradicție cu voia proprie a celuilalt. Vă dați seama ce se întâmplă? Începe foșnetul, încep discuțiile, începe agitația și totul se pierde. Se pierde... Vameșul stătea la ușă. Nu a ajuns nici în față, nici primul, stătea acolo, cu privirea în pământ, fără să ceară nimic. Ci doar se trăia pe sine. Sincer și concret. Așa cum el era. Asta a fost profunda lui mișcare: s-a trăit pe sine. Și a primit fantastic ceea ce avea nevoie. Nu ceea ce el credea că trebuie să primească, într-un mod de mulți dintre noi neînțeles, neobservat. Pe când fariseul trăia ceea ce credea că era și s-a osândit... Este foarte important, și neapărată nevoie, ca fiecare dintre noi să înțelegem că dacă nu trăim ceea ce suntem, nu putem deveni ceea ce Dumnezeu a gândit atunci când ne-a creat!”, ne spune părintele.
După o lungă tăcere, am îndrăznit să-l întreb:
„- Părinte, cum răspundeți tăcerii mele?
- Ascultând.
- Ce este tăcerea?
- Un dialog profund. Dincolo de cuvinte. Este spațiul în care se naște adevăratul răspuns. Nu cel gândit. Ci cel care este.
- Nichita Stănescu definea acest spațiu printr-un termen: necuvinte. Poate fi tăcerea un necuvânt care rostește?
- Vedeți? Dacă cel ce tace, tace liber, nu constrâns, nu condiționat, și cel ce ascultă, ascultă la fel de liber, nu judecând, analizând sau osândind, este mai mult decât un dialog. Acolo este comuniune. Acolo, fiecare își vorbește într-un mod încă nedefinit nouă oamenilor raționali. Este vorba de simțire. Dumnezeu nu vorbește. El tace. Și doar cei care știu să tacă Îl pot auzi”, tălmăcește părintele tăcerea lui Dumnezeu.
Revenirea și punerea pe cale
După acest cuvânt duhovnicesc, pe care l-am primit în biserica veche, am vorbit cu maica Antonia, ghidul mănăstirii păstorite de maica stareță Mihaela Popa. „Pentru noi, cele care ne nevoim aici, Sfântul Antonie este modelul nostru de apropiere de Dumnezeu. Sfântul nu ne-a lăsat cuvinte sau cărți, ci un mod de viețuire. Faptul că ultimii 15 ani și i-a petrecut retras într-o peșteră este pentru noi o tindere către o astfel de viețuire. Un curaj care nu depinde nici de vârstă, nici de condițiile exterioare, nici de neputințele trupului, ci doar de dorința pe care o ai. Sfântul Antonie a intrat în mănăstire la 64 de ani, după o viață materială foarte generoasă. Mă întrebam astăzi, pentru că aici vin foarte mulți oameni realizați material, dacă ei, apropiindu-se de sfânt, ar avea curajul să lase tot, să plece la 64 de ani și să-și închine viața lui Dumnezeu. Pentru că el, Sfântul Antonie, le spune și lor, nu numai nouă, monahilor, că se poate. Că se poate să biruie într-o viață de luptă. Că se pot elibera, ca și sfântul, de toate grijile ca să facă pasul acesta”, ne mărturisește maica Antonia.
Am rugat-o apoi să ne spună ceva ce nu spune pelerinilor. Și mi-a răspuns că despre tăcere nu le-a vorbit niciodată. „Peștera sfântului și poiana de acolo reprezintă locul în care simți că-ți revii. Acolo este o liniște care te pătrunde și care te ajută să te regăsești. De aceea ești tentat să urci în fiecare zi acolo. Așa te așezi pe cale. La fel ca pustnicii din zonă. Dar pentru ei așezarea pe cale nu este o revenire. Ei trăiesc într-o prezență a lui Dumnezeu mai profundă decât noi. Și aceasta înseamnă continuitate. Pentru noi, cei care ne împrăștiem foarte mult, acolo doar ne revenim, deși este nevoie de întoarcere profundă către sinele nostru. Iar peștera ne oferă darul de a ne pune pe cale, de a relua legătura cu Dumnezeu, pe care o pierdem în momentul în care ne împrăștiem”, mi-a răspuns aceasta. Am întrebat-o la final dacă dorește să mai spună ceva, și mi-a răspuns printr-o adâncă tăcere.
După această nemaitrăită clipă a praznicului unui sfânt cuvios, am înțeles că starea care ne-a cuprins acolo sus, privind prin ferestrele chiliei Sfântului Antonie de la Iezer, a fost și pentru noi, pelerinii, o revenire din împrăștiere. O așezare pe cale și, tăcând, poate un dialog profund al celui ce caută adevăratul răspuns al Celui ce tace.