Preoţia lui Hristos şi a Bisericii
Una dintre cele mai importante Sfinte Taine ale Bisericii, prin care se dezvoltă şi se desăvârşesc lucrările lui Dumnezeu în lume, este Preoţia (Taina Hirotoniei), taina tainelor şi ştiinţa ştiinţelor, după toţi Sfinţii Părinţi.
Pregătirea aperceptivă
Este cunoscut faptul că Sfintele Taine transmit credincioşilor sub o formă văzută harul nevăzut al Sfintei Treimi spre însănătoşirea firii şi desăvârşirea vieţii duhovniceşti. Dacă toţi credincioşii pot beneficia de Taina Botezului, a Mirului, a Euharistiei, a Cununiei, a Pocăinţei şi a Maslului, există o Taină care se administrează numai anumitor credincioşi aleşi din sânul Bisericii pentru o misiune specială de călăuzire a credincioşilor pe calea mântuirii.
Anunţarea temei
Aceasta este Taina Preoţiei, despre care vom face în continuare unele referiri.
Tratarea
Originea Preoţiei
Mântuitorul Iisus Hristos este întemeietorul Tainei Preoţiei. El Însuşi i-a ales pe Sfinţii Apostoli şi i-a învăţat, prin activitatea Sa în lume, cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu, învrednicindu-i de cinstea deosebită de a propovădui Sfânta Evanghelie şi de a săvârşi fapte minunate: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan XX, 21-23). După Înălţarea la cer a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli au săvârşit Sfânta Taină a Preoţiei prin punerea mâinilor: hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră (Fapte XIV, 2). Astfel, Preoţia (Hirotonia) devine Taină a Bisericii - Trupul lui Hristos, în care, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, Hristos Însuşi este cel care îmbracă cu puterea Duhului Sfânt pe episcop, preot sau diacon, pentru a propovădui cu autoritate cuvântul lui Dumnezeu, pentru a sfinţi (săvârşind Sfintele Taine) şi a conduce spre Împărăţia cerească pe cei încredinţaţi spre păstorire. Harul Preoţiei îşi are izvorul direct în însăşi Preoţia sau Arhieria nevăzută a lui Hristos, exercitând în numele şi cu puterea lui Hristos întreita slujire în Biserică. Acest „filon” al harului preoţiei s-a transmis curat, nealterat, cu aceeaşi putere până în zilele noastre şi se va transmite neîntrerupt, până la sfârşitul veacurilor, pentru cei ataşaţi de Tradiţia şi învăţătura Bisericii.
Necesitatea Preoţiei lui Hristos
În istoria omenirii abundă dovezile în spaţiul religios de prezenţa unor magicieni, sibile, profetese, slujitori păgâni ai diverşilor zei (Baal, Astarta etc.) care slujeau divinităţii, indiferent de reprezentarea acesteia. Ca un fir roşu, în conştiinţa omenirii a existat permanent nevoia de cineva care să facă legătura între om şi Dumnezeu, cel prin care divinitatea îşi comunica dorinţele. Această caracteristică a tuturor popoarelor din toate timpurile ne arată necesitatea unei călăuze care să cunoască drumul către Dumnezeu, nevoia de un mijlocitor. Superioritatea preoţiei în creştinism faţă de tentativele ancestrale ale celorlalte religii de a-l aduce pe om înaintea lui Dumnezeu constă în valorile pe care le aduce cu sine creştinismul. Aici, în creştinism, Dumnezeu este Singurul viu şi Adevărat! Este Persoană (chiar şi în Vechiul Testament Dumnezeu se face cunoscut în adiere de vânt, tunete, fulgere etc., nu este cunoscut ca persoană). El nu aduce frică sau durere, este Dumnezeul iubirii şi al iertării. El Se aduce pe Sine ca Jertfă (în Euharistie, pe Masa Sfântului Altar) şi în acelaşi timp El Însuşi învaţă, păstoreşte, comunică harul sau binecuvântarea Sa, în mod văzut, prin preoţii Săi. Prin ei se iartă păcatele oamenilor, care nu-i puţin lucru! Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre preot: Este o nebunie să dispreţuieşti pe cel fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici bunătăţile făgăduite. Mai mult, învestirea unui candidat la Taina Preoţiei (arhiereu, preot sau diacon) se face în Sfântul Altar, în genunchi, cu capul pe colţul Sfintei Mese, unde se află lipită iconiţa cu Sfântul Ioan Evanghelistul (în celelalte colţuri se află Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca). De ce chiar acolo? Dacă vă amintiţi, Sfântul Ioan este numit în Evanghelie ucenicul care-L iubea (pe Domnul), cel care-şi pleacă, la Cina cea de Taină, capul pe pieptul Mântuitorului, iar la momentul Răstignirii a fost singurul dintre Apostoli care n-a fugit! Iubirea faţă de Hristos nu l-a lăsat. Şi-a asumat responsabilitatea prezenţei lângă Sfânta Cruce. Lui îi este încredinţată Maica Domnului: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (Ioan XIX, 26-27). Şi-a asumat, de fapt, Crucea lui Hristos, iubire şi jertfă în acelaşi timp. Iată ce-şi asumă un viitor preot: jertfelnicie şi iubire aşa cum a avut Sfântul Ioan faţă de Domnul. Din această perspectivă, preoţia Lui nu poate fi comparată cu nimic altceva.
Preoţia sacramentală şi preoţia universală
Când vorbim de preoţie ca misiune specială rânduită de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, ne referim la preoţia sacramentală (episcop, preot şi diacon) destinată prin excelenţă slujirii Sfântului Altar. Deşi atât de evidente treptele preoţiei, se vorbeşte şi de o preoţie universală, a tuturor credincioşilor: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru II, 9). În cazul acesta, Sfântul Apostol Petru se referă la toţi cei care au primit Taina Botezului, iar mai apoi prin Mirungere şi Euharistie devin pietre vii, casă duhovnicească, preoţie sfântă (I Petru II, 5). Iată sensul preoţiei universale, în care toţi credincioşii sunt chemaţi să vestească şi ei, alături de episcopi şi preoţi, bunătăţile lui Hristos. Însă preoţia universală formată din toţi credincioşii care participă la viaţa Bisericii nu o exclude pe cea sacramentală. Altfel, cum am putea înţelege cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci?... (I Corinteni XII, 29). Aşadar, între cele două preoţii există o distincţie, dar în acelaşi timp şi o împreună-lucrare spre zidirea tuturor. Gândiţi-vă, nu poate exista Biserica fără episcop. Fără el - spune pr. Stăniloae -, Hristos nu are un chip văzut prin care să sfinţească preoţi, săvârşitori ai Tainelor, în folosul credincioşilor. De asemenea, nici episcopul nu poate exista fără Biserică, unde aţi văzut episcop fără credincioşi, sau păstor fără turmă?
Recapitularea
Cine a întemeiat Taina Preoţiei? În ce constă superioritatea preoţiei în creştinism? Ce primeşte un candidat la preoţie? Care este diferenţa dintre preoţia sacramentală şi preoţia universală?
Asocierea
După rânduiala oficierii Tainei, Hirotonia se aseamănă cu Taina Cununiei. Înconjurarea mesei şi cântarea: Sfinţilor mucenici... şi Isaie, dănţuieşte... exprimă bucuria duhovnicească a celor care prin hirotonie se unesc cu Biserica.
Generalizăm spunând că Taina Preoţiei este acea Sfântă Taină prin care candidatul, îndeplinind condiţiile necesare, primeşte, prin punerea mâinilor episcopului şi rostirea rugăciunii, harul sfinţitor al Duhului Sfânt, pentru a putea continua tripla activitate a Mântuitorului: de sfinţire, învăţare şi conducere a credincioşilor pe drumul mântuirii.
Aplicăm afirmând că un viitor preot trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a putea fi hirotonit: să fie licenţiat în teologie, să aibă calităţi morale demne de un viitor preot, precum şi acordul duhovnicului delegat de episcop, înaintea căruia se spovedeşte.
Repere bibliografice:
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2003;
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoţie, traducere pr. Dumitru Fecioru, Editura Biserica Ortodoxă, 2004;
Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credinţe, Arad, 1992.