Preotul Ioan Răuțescu, neobosit cercetător al istoriei și tradițiilor
De curând s-au împlinit 130 de ani de la nașterea preotului Ioan Răuțescu, jertfelnic slujitor al Sfântului Altar, al obștii moșnenești și al patriei strămoșești. Cei 82 de ani de viață i-au fost rodnici în bucurii pastorale, în studii istorice, cercetări folclorice, traduceri, articole diverse și în colecționarea de documente vechi.
Părintele Ioan Răuțescu s-a născut la 1 octombrie 1892, în satul Dragoslavele, din județul Muscel (acum în judeţul Argeș), într-o veche familie de moșneni, din părinții Ioan și Paraschiva. Din 1899 urmează cursurile școlii primare din Dragoslavele, pentru ca în toamna anului 1905 să plece spre seminar, purtând în suflet cuvintele mamei sale: „Te dau la școală, să te faci învățător sau preot, cu condiția să te întorci în sat”. Până în 1913 a urmat ca bursier cursurile Seminarului Central din București, dovedind reale înclinații spre studiul limbilor clasice (latină și greacă) și al limbii germane. Tot aici încheagă o trainică prietenie cu Teodor M. Popescu, viitorul profesor universitar de la Chișinău și București.
În 29 septembrie 1913 se căsătorește cu Maria Arsulescu, nepoată, după tată, a preotului Ion Arsulescu din Dragoslavele și, după mamă, a preotului Nicolae Mușetescu, originar din Mățău, slujitor în Biserica Rucărul de Mijloc (unchi al marelui dramaturg câmpulungean Tudor Mușatescu). Dumnezeu i-a binecuvântat cu 61 de ani de căsnicie, în care s-au născut nouă copii, dintre care trei au murit la vârste fragede.
În 26 ianuarie 1914 este hirotonit preot pe seama Bisericii „Înălțarea Domnului” din comuna natală, iar în 6 aprilie 1923 este hirotesit duhovnic. Ascultând rugămintea mamei, rămâne preot în Dragoslavele până la pensionare, în anul 1968, deși în lungul carierei sale i s-au oferit ca lăcașuri de slujire biserici din București sau capela românească din Berlin. Cu o meticulozitate ieșită din comun, părintele și-a consemnat viața și activitatea preoțească în 42 de caiete cu amintiri și însemnări zilnice. Din acestea, denumite după numărul lor în limba latină, se păstrează astăzi doar opt...
Anii Primului Război Mondial își pun amprenta asupra tânărului preot - tatăl îi moare ucis de un obuz, în satul natal, un frate îi moare pe front, iar un copil, de boală, în refugiu. Biserica, ridicată în 1745 de vameșii din Dragoslavele Hristea și Sterie, macedo-români de origine, a găsit-o profanată de către ocupantul german - mobilierul ars în totalitate, veșmintele pierdute, biblioteca devastată (atunci a dispărut din biserică și Biblia lui Șerban de la 1688), pictura afumată, purtând urme de gloanțe, clopotele confiscate și trimise în Austro-Ungaria la topit... Din îndemnul părintelui, cu ajutorul sătenilor, al obștii și al primăriei, toată biserica a fost reînnoită: pictură, catapeteasmă, strane, sfeșnice, acoperiș și clopote. Toate acestea au dus la închegarea unei legături deosebite între păstor și păstoriți, dându-i posibilitatea să reintroducă în uz obiceiuri dinainte de război, cum ar fi agapele de hram sau de Paști, unde stăteau la un loc cei mai bogați cu cei mai de rând, într-o înfrățire desăvârșită, și să se implice în organizarea și conducerea Obștii Moșnenilor Dragoslăveni.
Fin observator al vieții țărănești, preotul Ioan Răuțescu a adunat material folcloric, parte din el fiind publicat în broșuri sau în revistele vremii. Datorită părintelui putem cunoaște astăzi colindele cântate acum mai bine de o sută de ani, textele fiind publicate în broșura Duminica poporului (1919), în monografia comunei natale (1923, 1937) și înregistrate pentru Academia Română (în anul 1955). Cu câtă tristețe nota părintele Ioan, în jurnalul său, interzicerea colindelor tradiționale încă din primii ani ai instaurării regimului comunist la noi: în 1948 colindătorii au venit în o singură grupă […] cu un singur colind, pe o melodie veche, vorbindu-se în el despre tovarăși și republică […] au trebuit să primească toți [locuitorii] aceeași colindă uniformă și foarte scurtă..., sau, în 1953, […] o singură ceată, cu un singur colind ,,Sus tovarăși...” pe care nu-l pot suferi […] ce frumoase erau vechile colinde... Iar în 1955 îi răspundea cercetătorului Ion Amzulescu, de la Institutul de Folclor din București, că nu se mai usitează vechile colinde și brezaia, din 1945...
Încă din primii ani de preoție s-a apropiat de păstoriții săi și de omul de la sat, în general, prin traducerea de povestiri cu caracter moralizator, publicate în revistele de vulgarizare ca Prietenul nostru, Dumineca poporului, Dumineca Ortodoxă etc. Dar cea mai importantă traducere a sa rămâne cartea Luptele din regiunea Bran și Dragoslavele, a germanului Fritz Ortlepp, subofițer în trupele de ocupație din Primul Război Mondial, publicată în 1933 și introdusă, ca un capitol aparte, în monografia satului din 1937.
În toată viața a fost preocupat de studiul istoriei locurilor natale, pasiune dublată de colecționarea multor documente de interes local, dar nu numai, vechi acte de vânzare-cumpărare, de dotă, înțelegeri, împrumuturi etc., care, puse cap la cap, aduceau lumină asupra unor momente istorice și dădeau o imagine de ansamblu a comunităților cercetate. Prin studiile sale, părintele Ioan a reușit să lămurească aspecte ale băjenirii locuitorilor dragosloveni și rucăreni care au înființat localități precum Soveja, în judeţul Vrancea, Cașin, în judeţul Bacău, sau Bragadiru, din judeţul Ilfov. Pasiunea pentru istorie s-a dezvoltat în timpul anilor de seminar, având la bază cunoștințele de scriere chirilică și de limbă slavonă, și a dat roade frumoase în anii de facultate (1927-1931) și cei următori, când a putut cerceta multe documente istorice la Biblioteca Academiei Române, Arhivele Statului sau la arhiva Protoieriei Câmpulung. Au văzut astfel lumina tiparului zeci de articole și studii publicate în reviste locale ca Muscelul nostru, Buna Vestire, Piatra Craiului etc. sau în reviste de specialitate ca Revista istorică, Buletinul Comisiunii Istorice, Biserica Ortodoxă Română, Glasul Bisericii sau Raze de lumină (revistă a studenților teologi din București).
Cele mai importante lucrări ale părintelui Ioan Răuțescu sunt monografiile. În ordine cronologică, acestea au fost: Dragoslavele publicată în două ediții: prima, în 1923 - în colaborare cu Constantin Rădulescu-Codin, lucrare premiată de Academia Română, secțiunea Istorie, cu premiul Grigore Angelescu, având pentru aceasta un referat întocmit de Dimitrie Gusti, întemeietorul școlii de sociologie în România, iar a doua, în 1937 - ca singur autor, lucrarea fiind mult îmbogățită cu material documentar. Această ediție a fost dată ca exemplu preoților și învățătorilor pentru întocmirea monografiilor. Văzând lucrarea Dragoslavele, prof. univ. Leca Morariu a exclamat: Iată un om de ispravă! Trebuie să-și schimbe numele din RĂUțescu în BUNĂțescu! Demn de menționat este și faptul că, prin obștea moșnenilor, a fost dăruit gratuit câte un exemplar fiecărei familii din sat. Prin anii 1953-1954, se intenționa strângerea exemplarelor aflate la sătenii dragosloveni, datorită unui pasaj în care autorul descria sincer realitatea anilor ’30, că socialismul, internaționalismul și bolșevismul n-au prins la sat. A doua monografie este Mânăstirea Aninoasa din județul Muscel, apărută în 1933, având la bază lucrarea de licență a părintelui, susținută în 1931. Urmează Topoloveni, monografie istorică, 1939, premiată de Academia Română, secțiunea Istorie, cu premiul V. Adamachi, și Câmpulung Muscel, monografie istorică, 1943, care obține, de asemenea, premiul Academiei Române, secțiunea Istorie, cu premiul Dr. Cornel Nicoară. Pe lângă cele publicate, părintele Ioan a strâns material documentar și pentru alte monografii, dintre care și-a dorit foarte mult publicarea celei dedicate Mănăstirii Nămăești.
Datorită activității sale interbelice, de simpatizant și membru al Partidului Național Țărănesc, relațiilor sale cu diverși oameni ai epocii, neagreați de regimul instaurat la putere după anul 1945, și legăturilor cu persoane din Occident, preotul Ioan Răuțescu a fost timp de mai mulți ani urmărit de Securitatea statului, prin informatori și controlarea corespondenței. A scăpat de calvarul închisorilor, dar a fost marginalizat, neputând publica în nici o revistă istorică de specialitate. De altfel, singurele studii ale părintelui care au fost publicate în timpul regimului comunist au fost cele 12 apărute în revista Glasul Bisericii, în perioada 1956-1972... După trecerea sa la Domnul, în 19 mai 1974, documentele colecționate cu efort financiar deosebit de către părintele Ioan au fost în cea mai mare parte preluate de Arhivele Statului din București, iar restul, împreună cu obiecte personale și lucrări tipărite se află la Muzeul de Istorie din Câmpulung.
După 1989 s-a încercat reabilitarea personalității părintelui Ioan Răuțescu prin dezvelirea unui bust în Câmpulung (noiembrie 2004). Proiectat inițial pe aleea personalităților muscelene din Grădina publică, a fost amplasat central, lângă Biserica „Sfântul Nicolae”-Popa Savu, vizavi de bustul legendarului întemeietor al Țării Românești, Radu Negru Voievod. O stradă din oraș și căminul cultural din comuna natală, Dragoslavele, îi poartă numele. De asemenea, în anul 2014, o placă memorială a fost dezvelită pe fațada casei din comuna natală. Operele sale principale au cunoscut mai multe reeditări în perioada 1997-2014, majoritatea în ediții anastatice.
În anul 2021, prin grija fiicei Elena Răuțescu-Petroșanu a apărut lucrarea monografică Preotul iconom stavrofor Ioan Răuțescu (1892-1974), vrednic slujitor al altarului și al neamului românesc. Aici se pot găsi, sistematizat, aspecte ale vieții și operei părintelui Ioan Răuțescu, frânturi din vasta corespondență (C-tin Rădulescu-Codin, Ion Mihalache, Dumitru Alimăneștianu, Simeon Mehedinți, Tudor Mușatescu, Dimitrie Gusti, Pavel Chihaia etc.) și în care sunt cuprinse și amintiri, impresii sau chiar mici referate despre om și operă, așa cum au rămas peste timp în ochii celor din ziua de astăzi, la aproape 50 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Ioan Răuțescu. Demn de menționat este faptul că prefața este semnată de regretatul pr. acad. prof. Mircea Păcurariu.
Urmaș literar al primului monografist al nostru, C.D. Aricescu, cu a sa Istoria Câmpulungului, prima rezidență a Rumâniei - 1855, părintele Ioan Răuțescu se înscrie în pleiada preoților cărturari ai vremii, ca acad. Simeon Florea Marian, Constantin Matasă, prof. acad. Nicolae M. Popescu și alții. Meritul său deosebit constă în faptul că a reușit să scrie această operă extraordinară, fără să renunțe să locuiască în satul natal, fiind în continuare implicat în viața parohiei și a familiei. Astfel că fiecare efort de culegere de date, cercetare de arhive, transcriere de documente, studiul și editarea lor capătă o cu totul altă dimensiune, care merită admirație și recunoștință. De aceea, părintele Ioan Răuțescu, prin dăruire, răbdare și stăruință, este și astăzi un model pentru toți preoții implicați în viața comunității, rămânând ca punct de referință pentru cercetătorii istoriei, etnografiei și folclorului și o amintire caldă pentru cei cărora le-a fost păstor și duhovnic neobosit.
Sâmbătă, 1 octombrie 2022, atât în satul natal, cât și în București, la Parohia Mavrogheni, au fost evocate viața și opera părintelui Ioan Răuțescu, făcându-se totodată o slujbă de parastas. Dumnezeu să-i binecuvânteze memoria și să-l odihnească cu drepții Săi!