Preotul, „pedagogul principal şi universal al satului”
„În activitatea pastorală, recomanda părintele Dumitru Stăniloae, trebuie să cauți de ce are trebuință fiecare suflet. E necesară o apropiere de fiecare ins. În mare parte, pastorația e individuală. Bogat, sărac, tânăr, bătrân, om onorat de societate, sau proscris de toată lumea, de toți trebuie să te apropii. Și să știi și să poți să te apropii așa, ca să le câștigi încrederea și să-ți spună ce-i frământă acum și ce i-a frământat alte dăți. Iar la urmă să cunoști medicamentele și tonicele pentru fiecare boală, pentru fiecare șovăire, pentru toate stările de suflet. Să cunoști și drumul pe care poți duce un suflet tot mai sus, căci nu numai de bolnavi te interesezi, ci și de cei sănătoși, care doresc să înainteze tot mai mult în viața cea după Dumnezeu. Să poți face diagnoza fără să greșești și să dai rețeta cea potrivită. Ce să recomanzi unuia care nu poate crede, dar se frământă să ajungă la credință și să nu devină cu totul indiferent; dar unuia care nu poate da viață credinței sale mai mult teoretice? Cum să îndrumi pe unul care a căpătat darul lacrimilor pentru păcatele sale, pentru a trece la o treaptă mai înaltă? Și așa mai departe. Un preot trebuie să cunoască bine itinerarul vieții duhovnicești” (pr. dr. D. Stăniloae, Problema păstoririi sufletești, în „Telegraful Român”, an LXXXII, nr. 3, 13 ian. 1934, pp. 1-2, volumul Cultură și duhovnicie. Opere complete, vol. 1. Articole publicate în „Telegraful Român” (1930-1937), BASILICA, 2012, pp. 402-403).
Preotul este, totodată, „pedagogul principal și universal al satului” (Idem, Misiunea preotului, în „Telegraful Român”, an LXXXIV, nr. 25, 14 iun. 1936, p. 1, în vol. cit., p. 846). Educația pe care o face el nu izvorăște doar din cunoștințele și iscusința omenească, ci din cuvântul inspirat și „cu putere multă” al lui Dumnezeu. Oamenii, tot mai frământați și mai zbuciumați, caută și așteaptă din partea preotului răspunsuri edificatoare, mângâietoare și mântuitoare, problemelor nu doar de natură religioasă sau spirituală, ci din tot ceea ce îi preocupă și are atingere cu viața trupească și sufletească, socială și profesională. Tinerilor absolvenți ai Academiei Teologice „Andreiene”, părintele rector Stăniloae le recomanda: „Să mergeți în mijlocul poporului nu umiliți, ca oameni de puțin folos, ca specialiști ai unor trebuințe exterioare ale lui, ci ca conducători care veți sta nu la marginea vieții lui, ci în centru. Medicul va fi urmat și ascultat numai în chestiuni de sănătate, învățătorul numai în chestiuni de cunoștințe utile pentru viața aceasta, voi ca preoți veți fi consultați și ascultați cu seriozitate, cu fior adânc, cu sentiment de răspundere, în toate chestiunile vieții, căci toate au și o atingere cu mântuirea sufletească, primejduind-o sau ajutând-o. Vă va întreba și vă va asculta cu ce stare de suflet trebuie să se comporte față de boala lui, cum are să interpreteze cunoștințele ce i se dau în școală, cum are să se simtă în stare de bogăție și în stare de sărăcie și, peste tot, preotul dă credința pozitivă și tonul sufletesc care-l face pe om să folosească în bine tot ce-l învață diferiți sfătuitori și îndrumători specialiști pentru viaţa lui în trup” (Idem, Cuvânt la încheierea anului școlar în Academia Teologică „Andreiană”, în „Telegraful Român”, an LXXXVII, nr. 26, 25 iun. 1939, pp. 1-2, în vol. cit., pp. 447-448).
Mai mult decât sfetnic în toate problemele de viață ale păstoriților săi, preotul le este acestora părinte iubitor și frate, neîncetat preocupat de progresul spiritual general. Azi, preotul, consideră părintele profesor, „trebuie să învioreze la maximum înțelesul de Părinte al misiunii sale. Părinte nu este mai puțin decât frate, ci mai mult. Deci să actualizeze în raporturile sale cu credincioșii tot ce cuprinde ideea de frate, trecând chiar dincolo de ea. Frate la muncă, frate la durere, frate la povară, frate la suflet. Dar frate care găsește în sine puterea de a-l ridica pe credincios din durere, din necaz, din greutate, adică Părinte. Fratele împarte egal, frățește, cu altul bunurile. Părintele se sacrifică pentru copil. Am intrat într-o epocă ce va impune preoților să devină mai evanghelici ca oricând” (Idem, Biserica în noul orizont social, în „Telegraful Român”, an XCII, nr. 97, 19 nov. 1944, p. 1, în volumul Cultură și duhovnicie. Opere complete, vol. 3. Articole publicate în „Telegraful Român” (1942-1993), BASILICA, 2012, p. 639).
În stare de maximă sensibilitate, preotul adună, în rugăciunea sa, „cererile și bunele doriri ale păstoriților săi, înălțându-le către Tronul Arhiereului Ceresc, chemând coborârea harului și a ajutorului dumnezeiesc asupra lumii” (pr. prof. D. Stăniloae, Natura sinodicității, în „Studii Teologice”, anul XXIX (1977), nr. 9-10, pp. 605-616).
Dintre toate profesiile, preotul are cea mai înaltă chemare, are responsabilitatea cea mai mare. Viața sa este cea mai bogată în stări sufletești și sentimente; inima sa - cea mai largă și mai generoasă, cuprinzând în hotarele ei pe toți semenii săi, fiecare dintre aceștia cu bucuriile și necazurile sale, cu izbânzile și ne-deplinătățile personale. Într-o astfel de inimă, plină de iubire, preotul trebuie „să-i aibă pe toți păstoriții săi la inima sa, cu toate greutățile și ispitele lor, trăind ca ale sale toate durerile și luptele lor sufletești, prezentând cererile lor lui Dumnezeu cu strigăt și cu durere proprie, cerând lui Dumnezeu să le audă și să le împlinească și să-i mângâie și să-i ajute, ca și când ar cere acestea pentru sine. Să-i aibă la inima sa, să-i stea la inimă crucea sau jertfa pentru ei, să se roage pentru ei, ca pentru «fiii» săi adevărați, ca un tată pentru copiii săi. Iar aceasta o va putea face având mereu trează conștiința că are sălășluit în sine pe Hristos, ca Arhiereu, care prezintă El însuși prin preot cererile parohienilor lui către Tatăl ca strigare și cu lacrimi” (Idem, Iisus Hristos, arhiereu în veac, în „Studii Teologice”, anul XXXI (1979), nr. 2, p. 231).