Preotul - terapeutul prin excelenţă

Un articol de: Iulian Negru - 10 Feb 2011

Sufletul e o taină adâncă ce ascunde nebănuite comori, rămase captive sub răni dincolo de care ne e frică să trecem. Terapia pentru suflet este o preluare conştientă a rănilor acestuia şi aducerea lor în faţa lui Dumnezeu. Abordarea problemelor sufleteşti doar într-o manieră fenomenologică, psihologizantă, nu e suficientă; e nevoie de o conlucrare divino-umană pentru a vindeca partea duhovnicească a omului.

În exprimarea creştină, termenii de "boală - bolnav", respectiv "doctorie - doctor" sunt foarte des întâlniţi. Mântuitorul Hristos S-a arătat ca un Doctor al sufletelor şi al trupurilor, vindecând pe cei ce sufereau sufleteşte şi trupeşte. El Însuşi nu a ezitat să se numească astfel: "Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Mt. 9, 12) (Mc. 2,17) (Lc. 7, 31) sau "Cu adevărat îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi" (Lc. 4, 23). În Noul Testament vindecările miraculoase ale trupului erau aproape întotdeauna precedate de restaurarea deopotrivă a sănătăţii sufleteşti. Vindecarea sufletească este o condiţie "sine qua non" a mântuirii, în timp ce mântuirea însăşi este privită ca cea mai importantă vindecare. Aceasta este raţiunea pentru care Sfinţii Părinţi nu au clasificat oamenii în buni şi răi, folosind un criteriu moral, juridic, exterior, ci în oameni bolnavi şi sănătoşi sufleteşte. Dacă aşa stau lucrurile, atunci putem spune că, pentru a mântui sufletele, preotul va trebui mai întâi să le însănătoşească. Terapeutul, slujitor al vindecării celorlalţi Aşadar, preotul are, în timpul "mandatului" său, un incontestabil statut de taumaturg, de tămăduitor sau, folosind un cuvânt mai nou, de terapeut. De fapt, acest cuvânt nu este nou, câtuşi de puţin. Analizând etimologia cuvântului grecesc "therapon" â "terapeut", substantiv derivat din verbul "therapeuo", de unde vine - "therapia", observăm că iniţial cuvântul "terapia" avea un sens de slujire cu dragoste. La vechii greci şi la evrei, "terapon" era mai mult prietenul sau sfetnicul credincios şi demn al unui nobil, decât sluga acestuia. Pentru situaţia slugii ca rob se folosea cuvântul "doulos". Iată, de pildă, ce spune Scriptura. La Evrei 3, 5 stă scris aşa: "Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor". Aici se arată că Moise era un "terapon" (terapeut) în casa Domnului, adică ocupa o poziţie de intimitate şi confidenţialitate, fiind vrednic a i se descoperi planurile Stăpânului cu privire la viitor. Este un titlu de nobleţe, el slujind în mod liber, din iubire, şi având o situaţie radical diferită de cea a unui rob, "doulos". Robul era axat aproape în mod exclusiv pe sarcinile ce le avea de îndeplinit, pe când "terapon"-ul (sfătuitorul, sfetnicul, slujitorul) avea şi o relaţie de prietenie cu stăpânul. Prin aceasta, putea influenţa starea sufletească a acestuia. Desigur şi robul, legat cumva contractual de stăpânul său, putea căpăta statutul de "therapon", dacă reuşea să îşi depăşească condiţia sau să facă abstracţie de ea şi să servească interesul stăpânului cu iubire şi fidelitate. Cuvântul "terapon" este foarte asemănător ca semnificaţie cu cel de "iconom" (gr. oikonomos), mai des întâlnit în limbajul nostru bisericesc. Întors către lume, preotul, acest "terapon" al Domnului, devenit aşa tocmai datorită intimităţii şi îndrăznelii sfinte căpătate în slujirea perpetuă şi ferventă a Stăpânului, este "terapeut" pentru oamenii aflaţi în stare de boală şi izolare. El personal nu vindecă pe nimeni, ci asistă pe bolnavi în procesul de vindecare. De fapt, exact acesta este înţelesul corect al cuvântului "therapon", "therapeut", acela de asistent, de mijlocitor, de slujitor al vindecării celorlalţi, Dumnezeu fiind singurul, adevăratul Terapeut. "Dă bine" să fie şi un preot între specialişti? Deşi toate Sfintele Taine ale Bisericii prelungesc şi actualizează lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos, Spovedania se relevă ca taină a vindecării într-un mod cât se poate de explicit. În cuvântul duhovnicului către cel ce se mărturiseşte citim: "ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat". Aşadar preotul este terapeutul care a primit o putere "ce nu a fost dată nici îngerilor, nici arhanghelilor" şi, de aceea, poate acorda vindecarea în mod imediat, din perspectivă temporală, dar totodată mediat, în sensul că el este doar "un martor" al relaţiei vindecătoare dintre Hristos şi cel dispus să-şi recunoască boala. Distincţia dintre "slujitor" şi "rob" este făcută în mai toate rugăciunile Bisericii noastre. Aş aminti aici doar una dintre situaţii, şi anume rugăciunea de la înmormântare, unde preotul rosteşte: "…Însuţi, Preabunule Împărate, prin mine, smeritul şi nevrednicul slujitorul Tău, iartă robului Tău (N), orice a greşit ca un om în această viaţă…". În zilele noastre, preotul este chemat să-şi exercite rolul de terapeut şi în alte moduri. El poate oferi consiliere celor în suferinţă şi să facă acest lucru după standardele cele mai profesionale. Acest lucru nu este uşor pentru preot atât timp cât un consilier profesionist nu este un sfătuitor, în sensul clasic al cuvântului, ci un împreună- călător cu cel în suferinţă. Consilierul nu trebuie să fie un strălucit vorbitor, ci mai degrabă un smerit ascultător. Cu toate acestea, mulţi preoţi astăzi sunt implicaţi în diverse proiecte unde oamenii primesc ajutor şi sfat, odată cu îndrumarea de a merge spre Biserică şi spre Tainele acesteia, fără de care nu este mântuire. Pe de altă parte, astăzi, din păcate, preotul nu este inclus în cercul de specialişti ai psihicului uman precum: psihologul, psihiatrul, psihoterapeutul ş.a. Aceşti profesionişti pot face referiri de cazuri de la unul către altul, fiecare luând în calcul ce a lucrat cel dinainte, formând astfel o echipă multi-disciplinară. Preotul este invitat la întâlniri academice care studiază psihicul omenesc, dar mai mult în mod onorific, sau pentru că "dă bine" să fie şi un preot. Însă el nu este acceptat realmente ca un profesionist, nici de către comunităţile ştiinţifice, nici de către cele de practică terapeutică. Preotul şi conduita terapeutică Rolul preotului, ca medic de suflete, nu se observă doar atunci când slujeşte Tainele. El este taumaturg şi atunci când catehizează sau predică. "Cuvântul, cum spune un sfânt Părinte, este hrana îngerilor". Prin cuvânt, preotul nu doar comunică, ci se şi comunică, într-un act de auto-revelare şi exteriorizare a ceva ce aparţine fiinţei sale celei mai intime. Putem spune că preotul când predică cu zel se dăruieşte - aproape în sens material - celor cărora se adresează. Acest lucru este demonstrat de faptul că, de multe ori, el se simte (dez)golit, după ce a predicat cu toată fiinţa lui, dar rămânându-i mulţumirea că a hrănit şi tămăduit pe ceilalţi, turnând pe rănile lor "untdelemn şi vin" duhovnicesc. "Slujirea sfatului duhovnicesc, spune pr. dr. Joseph Allen - numită uneori îndrumare duhovnicească - nu este "terapeutică" (în sensul secular), chiar dacă e adevărat că în termeni teologici, slujirea duce la singura terapie adevărată". Un preot dedicat misiunii sale înţelege că nu poate sluji pe Dumnezeu fără umilinţa de a dori să întrupeze el însuşi ceea ce vrea să exprime în cuvinte. Nu există mod mai înalt de a comunica o idee decât acela de a o întrupa! De fapt, preotul trebuie să aibă această atitudine terapeutică în toate aspectele vieţii sale pastorale, după cum remarca Mitropolitul Hierotheos Vlachos: "Ortodoxia este, în principal, o metodă terapeutică şi o educaţie terapeutică", iar "lucrarea preoţilor este în principal terapeutică. Preotul poate să facă şi operă socială şi multe alte opere care sunt în Biserică, dar toate acestea trebuie să fie integrate în conduita terapeutică". Aşadar, a fi slujitor în casa Domnului este o poziţie de cea mai înaltă cinste şi demnitate, dar şi de cea mai extraordinară responsabilitate. Preotul este chemat să predice şi să practice Evanghelia lui Hristos care este una terapeutică, adică vindecătoare, mântuitoare pentru om.