„Pricina bolilor trupești este păcatul cuibărit în suflet”

Sfântul Ioan Gură de Aur a avut o lucrare caritabilă extrem de importantă atât în Antiohia, cât și, mai târziu, la Constantinopol, unde s‑a preocupat permanent de îngrijirea bolnavilor, de miluirea săracilor, de întemeierea de așezăminte pentru orfani și văduve și mici locații de îngrijire a celor străini. Totodată, Sfântul Ioan ne‑a lăsat și o serie de sfaturi și îndemnuri legate de cauzele bolilor sufletești și trupești și modul cum trebuie să ne îngrijim de viața noastră spirituală.

Nu doar cei păcătoși au suferințe tru­pești, ci chiar și sfinții. Cel mai bun exemplu din acest punct de vedere este Dreptul Iov, care, cu toate că avea o viață fără de pată, a avut de trecut câteva încercări cumplite, printre care și boli trupești înfricoșătoare. Însă unul dintre înțelesurile acestor încercări ale sfinților este tocmai acela de a‑i întări pe cei mai slabi și pătimași în răbdarea suferințelor și necazurilor vieții de care nimeni nu este scutit. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „După sărăcie, mai este o altă nevoie, dar, mai bine spus, înaintea sărăciei: boala trupului. Cine a fost aşa de bolnav ca Iov? Cine a îndurat o boală ca aceea? Cine a primit o rană atât de cumplită sau a văzut pe altul că a primit‑o? Nimeni. Boala şi rănile îi mâncau încetul cu încetul trupul; izvoare de viermi ieşeau din toate mădularele lui; […] topit de atâta putreziciune, învăluia cu duhoarea lui şi mâncarea ce i se aducea – foame nouă şi nemaiîntâlnită –, că nici nu se putea atinge de ea […]. Când cazi, dar, bolnav, omule, adu‑ţi aminte de trupul lui Iov, de trupul acela sfânt. Era sfânt şi curat; şi totuşi avea pe el atâtea răni!” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a III‑a”, 5, în Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, EIBMBOR, 2005, p. 51). Când un bolnav simte că nu este singur, că au mai trecut și alții, încă mai drepți și mai buni decât el, prin suferințe asemănătoare sau chiar mai grele, începe să capete nădejde, să înțeleagă că Dumnezeu nu este un Stăpân aspru Care‑l pedepsește, ci un Tată iubitor, Care dorește să‑l cruțe de la suferirea unor lucruri mai înfricoșătoare și Care încearcă să‑l înțelepțească prin suferința trimisă.

Boala, efect al păcatului

Nu trebuie să ne amăgim cu gândul că bolile sunt întâmplătoare. Din contră, ele sunt trimise cu un scop precis, acela de a ne aminti că avem probleme mult mai serioase din punct de vedere sufletesc și că trebuie mai întâi să ne vindecăm sufletește și abia apoi trupește. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, bolile sunt efectul direct al patimilor sufletești. De exemplu, un om stăpânit de patima lăcomiei pântecelui poate ajunge să sufere mult mai repede de boli de stomac sau intestinale, cel invidios este mult mai predispus la boli ale fierii, iar cel iubitor de bani ajunge mai repede la dependența de muncă sau la boli cauzate de niveluri ridicate de stres. Însă corelația dintre patimile sufletești și bolile trupești nu este făcută decât arareori în societatea secularizată de astăzi. Sfântul Ioan Gură de Aur o observă însă imediat: „Să ne gândim la mântuirea noastră și să ne dăm toată silința ca nu numai trupul să ni‑l însănătoșim, ci să vindecăm și feluritele boli ale sufletului nostru. Dacă vrem să fim cu mintea trează și cu ochii deschiși, putem vindeca mai ușor bolile sufletului decât bolile trupului. Ne supără, de pildă, o patimă. Dacă vrem cu gând cucernic să ne ridicăm cu mintea la scaunul de judecată din ziua cea înfricoșătoare și să ne gândim nu la plăcerea de aici, ci la durerea de acolo, apoi îndată vom alunga și izgoni patima din sufletul nostru. Așadar, să nu ne trândăvim, știind că viața de aici este o luptă, o arenă, în care trebuie să fim pregătiți de luptă, să avem în fiecare zi cugetul nostru treaz și tânăr, pentru ca, bucurându‑ne de ajutorul cel de sus, să putem zdrobi capul acestei fiare viclene, al dușmanului mântuirii noastre adică” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a XLII‑a la Facere”, I, în Scrieri II. Omilii la Facere II, PSB 22, EIBMBOR, 1989, pp. 93‑94). Atunci când bolnavul învață că o mare parte din suferința sa vine de la gânduri, începe să se detensioneze, învață să‑și accepte boala cu toate neputințele care provin de la aceasta și să o considere drept o încercare menită să‑l apropie, nu să‑l îndepărteze de Dumnezeu.

Nepăsarea față de bolile sufletești

Cu toate acestea, foarte puțini bolnavi învață să își recunoască patimile sufletești. De regulă, explicația principală constă în lipsa primirii Sfintelor Taine. Este greu pentru o persoană nespovedită de ani de zile și care s‑a împărtășit ultima dată cu mult timp în urmă să ajungă să observe cum patimile sufletești au îmbolnăvit‑o de fapt și au condus‑o la starea deplorabilă în care se află. De aceea, mulți identifică boala trupească de care suferă, încep tratamentul pentru aceasta, dar nu găsesc adevărata ei cauză și, în consecință, nu rezolvă problema cu adevărat importantă, și anume boala sufletească. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Când ni‑i bolnav trupul, facem totul și ne zbatem ca să scăpăm de suferințe; dar când ni‑i bolnav sufletul, amânăm și nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupești, pentru că pentru noi sunt fără importanță cele necesare, iar cele fără im­portanță, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor și curățim râurile. Că pricina bolilor trupești este păcatul cuibărit în suflet au arătat‑o slăbănogul de treizeci și opt de ani (Ioan 5, 2‑15), bolnavul coborât prin acoperiș (Luca 5, 18‑25), iar înainte de toți, Cain (Facerea 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găsești câte vrei și unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor și vom opri toate pâraiele bolilor trupești. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci și păcatului; și păcatului mai mult decât bolii, pe cât este sufletul mai bun decât trupul” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a XIV‑a la Matei”, III, în: Scrieri III. Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, 1994, pp. 169‑170). Bolnavii trebuie să înțeleagă că medicamentele sunt bune pentru trup, dar nu pot să le vindece sufletul. Cu multă răbdare, dacă suntem bolnavi, trebuie să ne întoarcem inima spre rugăciune și smerenie, dar și să ne spovedim și să ne împărtășim cu Sfintele Taine, pentru a deveni curați și vindecați sufletește. Ce folos că ai trupul sănătos, dacă sufletul este bolnav și rănit de patimi? Ce folos că te‑ai vindecat trupește, dacă nu te‑ai vindecat sufletește? Să ne aducem aminte în final de cuvintele Mântuitorului: „Ce‑i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).