Prima zi de şcoală a unor copii nevăzători

Ca în fiecare instituţie de învăţământ din ţară, şi la Şcoala gimnazială specială pentru deficienţi de vedere din Bucureşti noul an şcolar a fost marcat de o festivitate de deschidere. Nu au lipsit florile, zâmbetele, lacrimile, iar emoţiile părinţilor şi ale dascălilor au atins maximum de intensitate în mijlocul acestor copii atât de delicaţi, sensibili, inteligenţi, înnobilaţi de Sus cu unul din cele mai frumoase daruri: frumuseţe interioară.

La primele ore ale dimineţii, marile intersecţii, bulevarde şi străduţe de cartier erau supraaglomerate cu şcolari de toate vârstele şi cu liceeni. Cei mai mulţi, coborâţi parcă din revistele de modă, lăsau impresia că începutul şcolii este doar un pretext pentru a-şi etala recentele achiziţii vestimentare, telefoanele, machiajul, frizurile şi coafurile impecabile, fără a uita, bineînţeles, de atitudinea exuberantă, superioară şi dezinteresată, care, în accepţiunea unora dintre adolescenţi, îi scoate din mulţime, îi face unici şi interesanţi. În drum spre şcoala copiilor nevăzători şi slab văzători din strada Austrului nr. 33, sector 2, am regăsit imaginea şi comportamentul agasante ale aceloraşi elevi (pasămite noul prototip al vremurilor civilizate) în curtea câtorva instituţii de învăţământ liceal din oraş. Finalmente, abia când am ajuns printre elevii şcolii speciale, am descoperit atmosfera specifică unui început de an şcolar. Aici, inocenţa nu s-a pierdut, nici buna purtare şi nici vederea clară a unor principii morale fără de care o persoană nu poate ajunge la plinătatea umanităţii sale.

Emoţie

Vestea că aceşti copii sunt cu totul deosebiţi s-a răspândit repede, aşa că în ziua festivităţii au avut parte de cuvinte de apreciere şi de încurajare venite din partea unor invitaţi speciali, prieteni ai şcolii. Între aceştia, părintele Victor Frangulea, de la Biserica „Popa Nan“, un apropiat al micuţilor, nelipsit de la nici o activitate importantă a acestora, a ţinut să-şi exprime ataşamentul faţă de instituţie, dragostea pentru elevi - „copii aparte, meditativi, care au nevoie de multă afecţiune, comunicare şi atenţie“ şi respectul pe care îl poartă cadrelor didactice - „oameni cu suflete mari, care s-au zidit practic în această şcoală“.

Aşadar, porţile şcolii speciale bucureştene s-au deschis luni, 15 septembrie, pentru aproape 200 de elevi cu deficienţe de vedere, unii dintre ei orfani. Toţi erau nerăbdători să-şi întâlnească, după caz, colegii de la grădiniţă, pe cei de la clasa specială pentru copii cu surdo-cecitate, dar şi pe camarazii de la clasele cu învăţământ primar sau gimnazial. Cei mai trişti erau copiii proveniţi din judeţe aflate în Muntenia, Dobrogea, Moldova, care, după ce s-au instalat la internatul şcolii, cu greu s-au despărţit de părinţii şi fraţii lor, cărora le vor purta dorul de acum înainte.

Ca şi în anii anteriori, „elevii parcurg curriculumul şcolii de masă, iar cei cu deficienţe asociate beneficiază de planuri de intervenţie personalizate. Toţi copiii au parte de terapii specifice: educaţie perceptiv-vizuală, braille, dactilografie, psihodiagnoză, logopedie, orientare spaţială şi motorie. De asemenea, trebuie spus că valoarea relaţiei emoţionale între profesor şi elev este terapeutică. Fără o relaţie emoţională foarte puternică şi pozitivă, procesul instructiv-educativ îşi cam pierde conţinutul“, a explicat Monica Popescu, profesor de psihopedagogie specială.

Dorinţe

În sala de curs a clasei a VI-a A este o atmosferă plăcută, luminată de soarele călduţ de afară. Ghidaţi de glasul dirigintei Felicia Lucaci, profesoară de limba română, cei 10 elevi parcurg imaginar tabloul de materii din acest nou an şcolar. Aproape de băncuţele pline cu flori, pe care şi-au găsit loc şi câteva maşini braille, părinţii ascultă mai emoţionaţi decât copiii lor indicaţiile profesoarei.

„O să ne fie foarte greu fără el. Stă din clasa întâi la internat, deci s-a obişnuit. Ştie că este spre binele lui tot acest efort şi că această şcoală îi poate oferi un viitor“, spune tatăl lui Cosmin, originar dintr-o localitate din judeţul Olt, un copil care zăreşte doar, dar asta nu-l împiedică să fie vesel, optimist şi spontan.

Dragoş, colegul său, este înţeleptul clasei. Nu ştie ce înseamnă lumina, dar îşi doreşte ca măcar pentru câteva secunde să o poată vedea. Doar câteva secunde. Băiatul vorbeşte calm, se exprimă impecabil şi impresionează prin vorbele sale pline de miez, care invocă fericirea şi pacea în lume. Pasionat de limba română, îşi doreşte să devină profesor. Are o credinţă curată şi neclintită care l-a dus până în Ţara Sfântă, de unde păstrează cele mai puternice amintiri şi o pereche de adidaşi rupţi de care nu se poate despărţi, pentru că „am umblat la Locurile Sfinte cu ei“.

Georgiana surâde cu blândeţe la cele auzite. La fel ca şi ceilalţi colegi, care abia îşi fac simţită prezenţa. Sunt atât de uniţi, se ajută între ei şi comunică atât de paşnic unii cu alţii, încât, dacă i-aş fi întâlnit la un loc, într-o casă, aş fi spus că sunt cu toţii fraţi. Mai mult, ei au stabilit relaţii de bună colegialitate şi cu alţi elevi de la clasele vecine. Spre exemplu, cu Laura, mai mare cu un an, de la care au foarte multe de învăţat. Este printre cele mai bune eleve din clasă, are o cultură generală vastă, o memorie de invidiat şi este pasionată de matematică. Alături de părinţii săi şi de ceilalţi fraţi de acasă se bucură de viaţă şi are planuri măreţe, pe care sigur şi le va împlini, dacă e să ne amintim unul din aforismele celebrului scriitor latin Publilius Syrus: „Ochii nu greşesc, dacă mintea conduce ochii“.

Georgiana cea sensibilă ascultă cu atenţie şi vorbeşte, când îi vine rândul, despre pasiunile ei pentru lectură şi dans, despre credinţa în Dumnezeu şi despre dorinţa ei mică de a obţine „rezultate foarte bune la învăţătură, pentru a nu-i dezamăgi pe părinţi, pe profesori şi nici pe mine“, ca să-şi poată împlini, la maturitate, visul de a deveni profesoară de limba română. Mama şi tatăl o privesc cu drag, iar la plecare, spre casa lor din judeţul Călăraşi, nu-şi pot opri lacrimile de durere.

Tot cu ochii plini de roua inimii priveşte şi mama lui Mihăiţă, cât timp băiatul spune despre „cât de multe vreau eu să fac în viaţa asta… Foarte multe lucruri bune vreau să fac“. Optimist din fire, este convins că „nu există nu pot, există nu vreau“. În altă ordine de idei, copilul cu veleităţi de detectiv transmite un mesaj simplu, care emoţionează pe toţi cei prezenţi: „Vreau să spun că mama mea este extraordinar de bună şi de harnică. Ea întotdeauna m-a ferit de rele“.

Spre deosebire de alţi elevi, copiii de la şcoala bucureşteană pentru deficienţi de vedere şi-au exprimat nerăbdarea de a începe şcoala, locul unde se simt „ca acasă“, pentru că, mai spun ei, „aici fiecare clasă este o familie mai mică, iar toate clasele la un loc sunt o familie imensă“. Aceşti micuţi, maturizaţi înainte de vreme, sunt dornici de afecţiune şi oferă, la rândul lor, foarte multă iubire, chiar şi unui necunoscut. Le este uşor să radiografieze sufletul unui om, au o trăire interioară intensă şi o imaginaţie bogată. Lumea lor e fascinantă şi, odată ce ai apucat să o cunoşti, te întorci iarăşi şi iarăşi. Este o lume aparent oarbă care nu îşi fardează faţa în oglinzi, ca să îşi ascundă, în definitiv, durerea (precum lumea largă, ce are ochi de văzut şi nu vede), ci are puterea crâncenă de a se accepta, pentru ca apoi să se adâncească în abisurile nebănuite ale sufletului, de unde îşi extrage seva frumuseţii şi a bunătăţii umane.