Primatul trăirii
Poate că cea mai delicată problemă a discursului pastoral actual este cea legată de modul înfăţişării Împărăţiei lui Dumnezeu. Adică a felului cum expunem cele cu privire la fericirea Raiului, la bunătăţile cele veşnice şi desfătarea de slava dumnezeiască, care sunt totuna cu trăirea lui Dumnezeu, sau cunoaşterea lui Dumnezeu, sau cu Dumnezeu Însuşi. Pentru că, în paranteză fie spus, în limbajul dumnezeieştilor Scripturi, cunoaşterea duhovnicească înseamnă nu un act gnoseologic, ci o împărtăşire, o unire cu o anume realitate, în cazul de faţă cu Dumnezeu.
Aş zice că şi aici scolastica şi diferitele concepţii juridice străine de duhul Ortodoxiei au adus un imens deserviciu pastoraţiei Bisericii, iar asta se vede mai cu seamă în cazul tinerilor de azi, care din păcate - sau poate din fericire – nu sunt deloc sensibili la vreo asumare moralistă a realităţii eclesiale, numai de dragul unei răsplăţi eshatologice. Pe acest fond se pot auzi deseori în mediile bisericeşti, dar şi laice, frânturi ale concepţiei juridice despre Împărăţia lui Dumnezeu. Sintagme precum „fericirea Raiului pentru cei drepţi”, „fericirea veşnică împreună cu Dumnezeu”, „dreapta răsplată a faptelor după moarte” etc., fără să fie greşite în sine, rupte însă de întregul învăţăturii credinţei ortodoxe pot deveni extrem de păguboase prin faptul că anulează realitatea credinţei în Dumnezeu ca trăire şi experienţă încă din această viaţă şi prin prezentarea Împărăţiei ca o răsplată, ca o încununare a faptelor bune, exclusiv în viaţa de dincolo. Ei bine, această perspectivă cu greu îl va putea atrage pe un tânăr născut într-o civilizaţie a experienţei şi a experimentării pe o gamă foarte largă de senzaţii, de la cele fizice la cele virtuale, şi care este necontenit expus tirului magiei imaginii, ce se află doar la un click distanţă. Iar faptul că această experienţă urmăreşte să-i schimbe universul religios interior, dobândit prin însuşi statutul său de făptură omenească şi prin Taina Botezului, nu o face să fie o trăire mai puţin reală.
Totuşi, citind Evanghelia şi pe Sfinţii Părinţi, nu se poate să nu observi că Împărăţia lui Dumnezeu nu este nicidecum înfăţişată ca un paradis de vis în care vom intra după moarte, ca răsplată pentru o viaţă morală, ci trăirea lui Dumnezeu, experierea harului necreat, care începe încă din această viaţă şi se desăvârşeşte după Judecata Universală.
Prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu în lume este un fapt atât de intens şi de propriu omului, încât Mântuitorul, înainte de a da vreo poruncă, ne atrage atenţia asupra faptului că trebuie să percepem mai întâi prezenţa copleşitoare a Împărăţiei; acesta pare a fi sensul cuvintelor Sale: „Iată s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 1, 15). Dar şi primul îndemn spre schimbarea din temelii a omului vechi ne arată acelaşi lucru, întrucât pocăinţa, începutul necesar al vieţii duhovniceşti, este tot o simţire a Împărăţiei, după cum s-a spus: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt. 4, 17). Ce poate însemna acest „s-a apropiat” decât că suntem de peste tot învăluiţi de realitatea Împărăţiei, care aşteaptă, cu o discreţie specifică lui Dumnezeu, să fie trăită? Ca apoi să ne lămurească şi că aceasta nu este o nălucire, ci o realitate lăuntrică: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21).
Ignorarea acestei atotprezenţe l-a făcut poate pe Sfântul Simeon Noul Teolog să reveleze acest cutremurător cuvânt: „Cel ce nu se sileşte să intre înlăuntrul Împărăţiei cerurilor încă din viaţa aceasta, la ieşirea sufletului se va afla afară de ea; căci pentru el moartea este noapte şi nu ştie ce i se va întâmpla până în ziua următoare, adică a Judecăţii” (Cateheza 27).
Este foarte adevărat că măsura trăirii harului sau a Împărăţiei în această lume este diferită de plenitudinea ei de dincolo, dar absenţa experierii conştiente a acestui har aici se pare că nu va putea fi plinită nicidecum dincolo printr-o anumită decizie juridică.
Astfel că, într-un mediu ticsit de invitaţii de-a dreptul supărătoare la experienţe senzoriale şi magice, propovăduirea trăirii lui Dumnezeu ca realitate prezentă pare a fi un anamnesis absolut necesar, cel puţin pentru comunitatea creştină. Şi n-ar trebui pierdut din vedere faptul că nevoinţa împlinirii poruncilor Domnului se face pentru ca încă din această viaţă să trăim, potrivit măsurii fiecăruia, experierea Împărăţiei lui Dumnezeu, realitate întru totul compatibilă cu structura sufletului omenesc din orice epocă.