„Prin '90 am avut senzaţia că văd din ce în ce mai puţini oameni normali“

▲ „Practica mea artistică a fost întotdeauna îndreptată către social, nu am putut să fiu un om insensibil la ceea ce se întâmplă în jurul meu“▲ „Nu pot să stau într-un turn de fildeş, să-mi pun Vivaldi la cd-player şi să pictez copaci înfloriţi, cu toate că mi-ar fi plăcut să am, aşa, un univers al meu. Sunt în stradă, metaforic spus, sunt în stradă tot timpul“, spune artistul ieşean Matei Bejenaru, conferenţiar doctor la Facultatea de Arte Plastice, în interviul acordat ziarului „Lumina“▲

În urmă cu mai mulţi ani, atunci când a debutat Festivalul de artă contemporană „Periferic“, ai spus că te consideri un artist care vine de la periferia unui oraş de periferie, dintr-o ţară aflată la periferie. Care mai este relaţia ta cu centrul, în acest moment? Asta este o poveste de acum 7-8 ani, atunci era un anumit context politic şi economic, trăiam într-un cartier mărginaş, din oraşul Iaşi, care la rândul lui era mărginaş în România, o ţară la rândul ei mărginaşă, periferică, din estul Europei. Cred că lucrurile astea pot fi nuanţate acum. Noi suntem într-un alt context acum. Cred că ne aflăm într-un alt ciclu. Atunci era o perioadă de o oarecare disperare, eram într-o zonă gri, o ţară izolată, era o cădere economică continuă, iar asta crea o paranoia a vieţii zilnice. În plus, eram izolaţi. Eu eram un tânăr de treizeci şi ceva de ani, voiam să călătoresc, speram să am posibilitatea să văd lumea şi, ca să o văd, trebuia să stau la cozi interminabile pe la ambasade, mergeam cu trenul noaptea la Bucureşti, stăteam acolo ore în şir şi mă bucuram că am şi eu ocazia să iau o viză. Acum aş redefini şi această ecuaţie, această poziţionare. Cred că suntem la marginea unei construcţii politice importante, care este Uniunea Europeană, şi cred că oraşul Iaşi are o şansă, contextul ieşean este acum un context al schimbului, astfel că, acum, ar trebui să privim şi noi, la rândul nostru, către lumea din est şi ar trebui să şi atragem privirile. Oraşul nostru ar putea deveni un centru puternic al schimburilor economice şi atât timp cât România şi oraşul Iaşi se dezvoltă, sper ca şi infrastructura culturală să se dezvolte, să crească şi să devină cât mai sofisticată. Ar trebui să apară mult mai multe iniţiative culturale care să promoveze valori care să atragă şi publicul tânăr, educat. Dacă aceste lucruri se vor cristaliza în viitor, atunci, cu siguranţă vom putea deveni un centru regional care va deveni atractiv şi pentru artiştii din regiune şi mă gândesc aici şi la Republica Moldova, dar şi la Ucraina, dar şi la alte ţări, precum Turcia. Din păcate, o spun cu tristeţe, instituţiile culturale din oraşul ăsta sunt, în mare parte, instituţii de stat şi ele încă nu s-au reformat, sunt încă provinciale, trăiesc într-un dolce far niente, primesc bani puţini de la stat, e posibil să înceapă totuşi să primească fonduri mai multe de acum, dar instituţiile au rămas la fel de prăfuite, inclusiv o mare parte din muzee. „O mare putere spirituală şi un anumit spirit conservator, izolaţionist“ În afară de „Periferic“, care aduce foarte mulţi artişti din străinătate... „Periferic“ este o bienală de artă contemporană, iar arta contemporană este un domeniu invizibil în România, interesează un grup foarte restrâns de oameni, sunt poate prea elitiste. Dar, de exemplu, în anii '90, prin tenacitatea unui om, domnul Brezuleanu (n.r. regretatul critic de balet Dan Brezuleanu, fondatorul Fundaţiei Coregrafice Române, a fost principalul organizator al Festivalului de dans contemporan „EuroDans“). Au fost organizate mai multe ediţii şi cred că în anii â90 a fost un eveniment deosebit. Domnul Brezuleanu făcea nişte sacrificii extraordinare şi aducea dansatori deosebiţi, de calitate, din Occident. Acest festival de dans a ajutat să se formeze o generaţie de dansatori foarte buni în România, dar şi coregrafi. Din păcate, şi aici este un lucru care ar trebui, poate, să ne dea de gândit, nici unul dintre aceşti oameni nu a rămas în Iaşi. Au luat premii aici, au colaborat temporar în Iaşi, iar acum sunt plecaţi la Bucureşti sau chiar în afară. Acum sunt alte festivaluri, mai dinamice, în Bucureşti, şi organizate de nişte coregrafi care acum zece ani de zile erau nişte tineri care primeau premii aici, la Iaşi. Oraşul Iaşi nu a reuşit să ajute un festival să crească, şi care ar fi adus la rândul său prestigiu şi un capital de imagine deosebit oraşului. În oraşe mici, provinciale, unde nu există o ţesătură care să suţină astfel de evenimente, depinde de oameni. Dacă iniţiatorul unor evenimente nu le mai poate continua, pentru că suntem oameni şi avem limitele noastre, atunci şi iniţiativele lor dispar. Asta trebuie să dea de gândit! În ceea ce priveşte Iaşul, cred că este un spirit tradiţionalist şi conservator aici. Este o mare putere spirituală pe care am simţit-o aici, există o tradiţie a dialogului intelectual, respectul pentru cultură, tradiţie pe care nu o găseşti în alte oraşe în România, sunt poate două trei oraşe care au această aptitudine. Dar în acelaşi timp, există şi un anumit spirit conservator, izolaţionist, tradiţionalist, autohtonist, iar din cauza asta, unele iniţiative mai contemporane nu se pot dezvolta, spiritul urban, cultura urbană nu este la fel de dezvoltată ca în alte oraşe. Fac o paralelă cu Timişoara care nu are aptitudinea culturală a Iaşului, nu are atâtea personalităţi, dar Timişoara are o anumită gândire de cultură urbană care îl face mult mai deschis, mai atrăgător, aş zice mai sexy, dacă vulgarizez puţin. „Nu am avut pile, iar munca este, pentru mine, un laitmotiv“ Un alt proiect, realizat împreună cu Asociaţia Vector, se numeşte „cartier“. Arta poate avea, aşadar, şi o puternică implicare socială. Raportarea la cartier apare deseori în cariera ta artistică de până acum. Chiar unul dintre primele proiecte realizate a avut loc în cartierul ieşean Alexandru cel Bun. Practica mea artistică are legătură cu faptul că am iniţiat, împreună cu Asociaţia Vector un proiect de cultură socială numit „cARTier“. Eu sunt de formaţie inginer, am făcut în anii â80 Politehnica, am lucrat ca inginer stagiar pe timpul lui Ceauşescu, vin dintr-o familie de muncitori, tot ce am realizat în viaţă până acum am realizat prin muncă. Nu am avut şansa să am pile, deşi poate că, uneori, era bine să le am, iar ideea muncii a devenit, pentru mine, un laitmotiv. Mă interesează munca, am respect faţă de muncă iar unii îmi spun că sunt chiar un workaholic, ceea ce e periculos totuşi. Aş spune că experienţa de viaţă, din mediul familial, anumite experienţe din tinereţea mea din anii â80, m-au marcat. Mie mi-a plăcut foarte mult arta, mi-a plăcut foarte mult pictura, din copilărie; în adolescenţă am desenat cu o anumită uşurinţă şi am conştientizat, la 20 de ani, că vreau să fiu artist, că vreau să fiu pictor. Am făcut acest lucru abia după revoluţie pentru că abia atunci s-a putut, în anii â80, pe timpul lui Ceauşescu, nu puteai să faci o a doua facultate. Nu mi-a plăcut deloc în fabrică, dar am avut nişte experienţe umane foarte importante, pe care ulterior le-am reevaluat. Am studiat pictura la Iaşi după 1990, o perioadă foarte frumoasă de învăţare şi de conştientizare, mi-am dat seama ce aş vrea să fiu. Eram unul dintre tinerii care trăia într-un oraş care nu se schimba, era un oraş închistat, într-un proiect artistic învechit, dar... din anumite motive, am hotărât să nu plec de aici şi mi-am dat seama că dacă am decis să rămân aici nu era de ajuns să am o existenţă biologică, ci trebuia să mă implic. Am făcut acest lucru, am început un festival de artă, l-am iniţiat acum 11-12 ani, festival care a crescut, „Periferic“-ul, era festival de perfomance la începutul anilor â90, ulterior s-a transformat într-o Bienală internaţională de artă, despre care unii spun că este cea mai importantă Bienală de artă din România. Practica mea artistică a fost întotdeauna îndreptată către social, nu am putut să fiu un om insensibil la ceea ce se întâmplă în jurul meu, au fost nişte ani traumatizanţi, care au urmat întunecoşilor ani â90, iar toate traumele sociale pe mine m-au afectat. Dramele oamenilor care erau în jurul meu, m-au afectat, am trăit şi eu şi trăiesc în blocuri, în cartiere, nu am fost străin de realitatea asta. Nu am putut să stau într-un turn de fildeş, să-mi pun Vivaldi la cd-player şi să pictez copaci înfloriţi, cu toate că mi-ar fi plăcut să am, aşa, un univers al meu. Eram în stradă, metaforic spus, eram în stradă tot timpul. În perioada studenţiei, am avut tot timpul proiecte prin care am relaţionat cu realitatea socială. Am făcut tot felul de situaţii poetice, dacă pot spune aşa, în interacţiunile mele cu lumea. Am afumat de exemplu oamenii, acum vreo 15 ani aproape, pentru că am afumat cârnat de porc undeva în spatele unor blocuri, vorbind astfel despre condiţia tristă a oamenilor care nu mai erau nici ţărani nici orăşeni. Vorbeam despre pierderea unei identităţi a unor oameni care au fost forţaţi, în anii â70, să se mute de la ţară la oraş, să devină muncitori fără voie şi care deveniseră apoi şomeri, pentru că încă nu plecaseră în Italia şi Spania, erau disperaţi şi se hrăneau din cultivarea pământului părinţilor de la ţară. Am făcut mai multe astfel de proiecte, am trăit în viaţa de cartier, în blocuri, am fost un băiat care a crescut între blocuri, iar toată copilăria mea a fost o copilărie între blocuri, m-am jucat printre blocuri, am spart şi geamuri, cu mingea de fotbal, iar lucrurile astea, într-un fel sau altul, m-au afectat. Pe măsură ce am crescut, am înţeles şi că acest interes al meu pentru social nu e nimic nou sub soare, că este o practică artistică destul de bine cunoscută, are şi o estetică făcută de un francez, Nicolas Bourriaud, care a adus termenul de estetică relaţională, care creează modele de sociabilitate, crează obiecte care la rândul lor crează modele de sociabilitate. Acum, privind în urmă, aş spune că am vrut să umplu nişte goluri, m-am raportat la ruperea legăturilor sociale, la cea a legăturilor umane. Am avut senzaţia, prin anii â90, că văd pe stradă din ce în ce mai puţini oameni normali, normalitatea dispărea, era numai disperare. Oamenii erau temători, irascibili, se protejau, erau suspicioşi, am simţit asta peste tot. Când trăieşti în disperare, cu frica zilei de mâine, nu mai ai timp să ai o înţelegere firească a vieţii, indiferent la ce nivel de educaţie ai fi. Acum patru ani şi jumătate, împreună cu Asociaţia „Vector“ ne-am gândit să facem un proiect de cultură socială în cartierul Tătăraşi, am fost finanţaţi de Asociaţia Pro Helvetia, proiectul s-a derulat cam trei ani şi jumătate şi s-a terminat în vara acestui an. În acest proiect am pictat nişte faţade de blocuri, am făcut tot felul de evenimente culturale cu tot felul de grupuri de oameni din Tătăraşi. Unele lucruri sunt spectaculoase, altele sunt mai puţin spectaculoase, dar, dincolo de asta, pot să spun cu certitudine, pentru un grup de oameni din Tătăraşi, câteva zeci de persoane, acest proiect a însemnat ceva. Atunci când cititorii vor citi aceste lucruri în ziar, în aceeaşi zi, în Tătăraşi, nişte doamne pensionare se întâlnesc acolo şi discută, tocmai pentru că proiectul „cARTier“ le-a ajutat să fie împreună, realizează cât de important este ca la vârsta a treia să realţioneze, să nu fie singure. „cARTier“ a avut foarte multe proiecte acolo şi în acelaşi timp a fost foarte dificil pentru artişti să facă proiecte sociale, am lucrat şi cu grupa de artişti vizuali, au fost şi oameni din zona asistenţei sociale, a sociologiei. Au fost momente frumoase, dar şi momente dificile, fiecare am avut de învăţat câte ceva. Eu am învăţat să respect mai mult oamenii, mai ales pe cei cu care nu am nimic în comun. Am avut mai multe grupuri de oameni, erau acolo şi adolescenţi şi tineri şi bătrâni, şi au fost momente când am avut activităţi cu toate aceste grupuri împreună. În mod normal, un tânăr de 20 de ani nu discută cu un bătrân de 70 de ani decât dacă îi este bunic, în rest nu are el grija lui. La fel, un tânăr de 20 de ani nu prea are ce discuta cu un adolescent de 12-13 ani decât dacă îi este frate sau soră, altfel nu este interesat, sunt existenţe paralele. Ei, aceştia toţi, au lucrat împreună şi au învăţat ceva unii de la alţii, iar acesta a fost un proiect de cultură socială. „Am făcut gem de căpşuni în Barcelona şi l-am vândut spaniolilor“ Un alt proiect în care arta se implică în zona socială este şi cel pe care l-ai realizat la Londra, la Tate Modern. Este o preocupare de a mea de mult mai mulţi ani, ultima parte poate a fost un aspect mai vizibil, de şase-şapte ani am făcut diverse proiecte cu comunităţi de oameni, cu comunităţi de români. Nu am fost indiferent la ceea ce se întâmplă cu comunităţile de români, cu globalizarea, la felul în care muncim, ce se întâmplă cu noi. După 1990, România a avut cel mai mare exod din istoria sa modernă. Niciodată nu am migrat în masă aşa cum au migrat polonezii, poate, sau irlandezii. Aproape un sfert din populaţia activă a României a plecat în afara ţării. În momentul de faţă, noi nu realizăm ce se întâmplă! O parte din oamenii aceştia se vor întoarce, o parte nu, iar pe mine aceste lucruri m-au impresionat pentru că am auzit foarte multe poveşti de la oamenii care mergeau în străinătate. Multe poveşti erau dramatice, nu erau toate poveşti de succes, pentru că foarte mulţi au eşuat. Am fost în Spania acum vreo cinci ani de zile şi am făcut un proiect cu căpşuni, am făcut gem de căpşuni în Barcelona pe care l-am vândut spaniolilor şi, în acelaşi timp, le spuneam şi cât câştigă un român pentru a culege aceste căpşuni, am generat tot felul de discuţii despre exploatarea forţei de muncă. Proiectul pentru românii din Anglia l-am gândit prima dată în primăvara anului 2005 când am fost invitat de către revista „Ideea“ de la Cluj pentru a face un insert artistic. Am făcut atunci un „ghid de călătorie“ care conţine chiar şi hărţi şi un text despre cum se putea atunci, în 2005, să intri în Anglia fără să ai o viză. Erau foarte mulţi români care încercau să intre în Anglia prin foarte multe mijloace, am cunoscut o parte dintre ei care mi-au povestit experienţele lor. Am structurat o parte dintre aceste povestiri sub forma unui ghid. De fapt există o contradicţie între formă şi conţinut, el arată ca un ghid, ca un pliant de călătorie, numai că acolo nu este vorba despre aşa ceva, de fapt e şi puţin subversiv textul, dar el s-a dorit un semnal de alarmă asupra condiţiei muncitorilor români şi asupra riscurilor pe care şi le asumau atunci când încercau să ajungă în Anglia. Proiectul a avut o anumită traiectorie, a participat la mai multe expoziţii în mai multe ţări, a fost updatat, i-am adus date noi şi cred că, din punctul meu de vedere, acest proiect s-a încheiat pe data de 1 ianuarie 2007, o dată ce România a intrat în Uniunea Europeană. La Tate Modern, proiectul nu a constat în ghidul de călătorie. Am fost invitat de curatorul de acolo să am o intervenţie artistică în acest muzeu, iar eu am spus că ghidul de călătorie, poate, într-o formă sau alta să fie expus într-o expoziţie de artă contemporană, dar am propus să fac şi un proiect nou care dorea să atingă şi ceea ce se întâmplă cu românii care sunt acolo, dacă se poate vorbi de o comunitate românească. Noi avem nişte prejudecăţi, ştim unele date generale din România, că românii sunt dezbinaţi, că acolo unde sunt doi români este şi o ceartă, şi am încercat şi eu, ca un artist mirat, să văd ce se întâmplă. În Anglia, românii au o imagine proastă, nu neapărat datorită lor cât mai mult politicii britanice care, aş zice eu, este şi o politică oarecum ipocrită pentru că ei au nevoie de mână de lucru ieftină în agricultură sau în alte domenii, dar în acelaşi timp impun şi nişte restricţii. Ei au avut un val de polonezi foarte mare, cred că sunt peste jumătate de milion de polonezi în Marea Britanie, în timp ce români sunt cam o sută de mii, sunt şi mulţi oameni necăjiţi, este şi foarte greu pentru ei să trăiască în Anglia, cultura este foarte diferită, clima, hrana obişnuită, stilul de viaţă este foarte diferit şi e greu de trăit într-o societate care este foarte diferită de cea obişnuită, de asta este şi explicabil că românii se integrează mult mai uşor în Spania sau Italia decât în Anglia. Totuşi aici, în Marea Britanie, aş spune că este ceva ce lipseşte în Italia sau Spania, este vorba de o anumită elită, un segment de migraţie românească foarte educat, profesionişti, mulţi sunt în mediul academic, în cercetare, mulţi dintre ei au făcut acolo studii şi au rămas pentru că au putut să fie absorbiţi de instituţii din Marea Britanie. Am cunoscut şi o parte dintre aceşti oameni care sunt de mare succes. În ceea ce priveşte proiectul, am pornit de la faptul că sunt acolo nişte tabloide cam vulgare, nu ţin foarte serios de lumea educată şi din care mai afli o poveste cu David Beckham şi cu nevastă-sa, mai afli câte o răpire şi mai vezi acolo, pe o jumătate de pagină, că românii au făcut o boacănă, iar asta face românilor o imagine negativă. Eu am vrut, în proiect, să invit cât mai mulţi români într-un loc şi am vrut să facem un gest comun în care să apară ideea de solidaritate, o minimă solidaritate dacă se putea pune ideea în termenii ăştia. La început nu mi-am dat seama cât de greu va fi, apoi am trecut prin nişte momente foarte grele, nu ştiam cum să contactez români, trebuia să mă întâlnesc cu mai mulţi lideri de organizaţii româneşti şi nu m-am întâlnit decât cu unul, iar eu venisem la Londra să mă întâlnesc cu aceştia. Am fost la Londra pentru că am primit o rezidenţă de la Institutul Cultural Român, astfel că am stat acolo o lună. Românii din Londra au venit pentru că au dorit să participe la proiect, nimeni nu le-a dat nici un ban, am făcut cu toţii fotografie de grup, o filmare, astfel că la un moment dat au privit cu toţii într-un punct. În acest proiect am vorbit despre modul în care oamenii se privesc pe ei înşişi, despre preţuirea de sine. Am găsit mulţi oameni educaţi, dar şi oameni needucaţi care au venit din conştiinţă, iar pentru mine a fost foarte impresionant, am fost foarte marcat, iar vreo două zile după încheierea proiectului nu am mai putut să fac nimic, am stat, m-am gândit şi eu la ceea ce fac. ▲ De la Politehnică la Arte Matei Bejenaru s-a născut în 1963 în Suceava. A absolvit, în anul 1988, Institutul Politehnic din Iaşi, iar în 1996, a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi. Proiectele sale culturale au început în Iaşi şi, de-a lungul timpului, s-au desfăşurat pe mai multe continente, cel mai des în America de Nord şi în Europa. Unul dintre cele mai mari proiecte ale sale a vizat situaţia românilor plecaţi la muncă în străinătate. Acest proiect s-a încheiat la Modern Tate din Londra, în septembrie. Este un artist vizual recunoscut în ţară şi în străinătate, director al Bienalei Periferic din Iaşi, România. Împreună cu un grup de artişti şi filosofi, a fondat, în 2001, Asociaţia Vector, instituţie care organizează Bienala, sprijină constant artiştii locali şi găzduieşte numeroase expoziţii ale artiştilor europeni. A expus la Iaşi, Bucureşti, Târgu Mureş, Arad, Chicago, Budapesta, Chişinău, München, Berlin, etc. ▲„Acum orice tânăr se poate afirma“ Se spune că tinerii din România sunt talentaţi, dar nu au suficiente posibilităţi de a se face remarcaţi, este adevărat, acum se pot face remarcaţi mai uşor decât în anii '90? Sunt nişte vorbe, eu cred că şi tinerii din Polonia sunt talentaţi şi ungurii sunt talentaţi, e greu de spus că noi suntem mai talentaţi decât alţii. Nu mai suntem acum într-o lume izolată, nu mai este starea angoasantă din anii â90. Acum orice tânăr se poate afirma şi cred că se poate afirma chiar mai uşor şi în România, dar nu vreau să spun că este situaţia roz nici pe departe. Mulţi dintre tineri şi-ar dori să aibă bani acum, sunt şi multe ispite, sunt învăţaţi prin mass-media cum să îşi cheltuiască banii, iar mulţi renunţă să mai activeze în zona culturală, nu mai au răbdare, după ani de zile de tatonări, să rămână să facă artă sau să facă o artă independentă. Unii mai reuşesc, pentru că acum mai sunt nişte pârghii prin care poţi să trăieşti şi prin artă. Acum suntem o ţară mult mai deschisă, poţi să iei un tren, un avion, te mai duci să vezi lumea şi începi să faci ceva, nu mai este situaţia aceea tristă de acum un deceniu. Cred că este o perioadă de schimbări, se vor schimba lucrurile şi în bine şi în rău, vom şi pierde pentru că totdeauna atunci când câştigi ceva ai şi ceva de pierdut. Eu aparţin unei generaţii care a devenit activă profesional în anii '90, iar specific pentru generaţia noastră a fost aceea că noi am vrut să construim ceva în contextul românesc pentru că nu era nimic. Acum există nişte iniţiative care reuşesc să se organizeze, dar cel puţin este o situaţie mai bună decât cea care era prin '90. Pentru un artist vizual mai sunt nişte galerii de artă onorabile şi în Bucureşti, iar la Iaşi este Galeria „Vector“ care a avut un program de patru ani de zile în care au expus tineri din Iaşi, Bucureşti, Cluj. Ca profesor de arte vizuale, crezi că elevii, copiii ar trebui să aibă o educaţie plastică, vizuală mai profundă? Nu mai trăim în epoca tiparului, a cuvântului scris. Cuvântul există, dar cred că un om obişnuit primeşte mai multă informaţie prin imagini. Trăim într-o lume de imagini, într-un ocean de imagini, sunt mijloace media, textul depinde şi de imagine, nu mai citim zece pagini una după alta dacă nu are nici o imagine sau foarte puţini mai fac lucrul acesta. Atunci, o iniţiere în cultura vizuală ar fi foarte bună, mai ales pentru elevii de liceu. Dacă ar învăţa mai multe despre cultura media, cultura vizuală, cinematografică, televiziune, presă, elevii ar fi mult mai atenţi la ce înseamnă media, poate ar fi mai greu de manipulat şi cred că o să se întâmple lucrul acesta în viitor. Totuşi, acum trăim într-un context cultural în care artele imaginii nu sunt nici pe departe cele mai vizibile, cred că în România mult mai bine este să fii scriitor. Textul foloseşte limba, iar limba dă identitate, iar imaginea este mai transnaţională, codurile de imagine pot fi citite în mai multe limbi, chiar dacă fiecare imagine are în spate o poveste care ţine de un context local. ▲