Prin suferință către Cereștile lăcașuri

În general, îi numim pe monahi „purtători de cruce”, căci, de-a lungul întregii călătorii pământești, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadențate de semnul Crucii; monahul ajunge astfel aidoma Marelui Răstignit: mort lumii, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: „... a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viață moartă pentru lume și răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”. Părintele arhidiacon Lavrentie Țurcanu, din obștea Mănăstirii Neamț, a înțeles deplin această chemare, asumându-și cu smerenie și credință „Crucea” călugăriei, urcând cu bucurie pe Golgota mântuirii, fără a pierde din suflet nădejdea răsplătirii, pășind în ziua cea neînserată a Domnului chiar în săptămâna dinaintea Duminicii Sfintei Cruci.

Cei ce l-am cunoscut pe părintele Lavrentie, care s-a grăbit să serbeze Paștile său personal, i-am apreciat nu doar virtutea ascultării și a dragostei față de viața monahală, căci dintre cei 48 de ani ai săi, 32 i-a petrecut în mănăstire. Părintele Lavrentie mai avea un dar: jovialitatea. Un contrast care de multe ori te cucerea: deși avea o alură ascetică, monahul nemțean se arăta mereu vesel, zâmbitor, neuitând îndemnul Sfântului Apos­tol Pavel: Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bu­curați-vă” (Filipeni 4, 10). Prompt, binevoitor, arhidiaconul Lavrentie s-a făcut multora o frumoasă paradigmă într-o lume jertfită morții, el jertfindu-se Învierii, fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește pe robul Tău, care a lăsat poftele lumești și pe sine s-a adus Ție jertfă bineprimită”. Prin lucrarea sa, monahul nemțean s-a străduit să facă pământul cer, iar nicidecum cerul pământ, îmbinând rugăciunea cu ascultarea, deloc ușoară în cazul său. Atunci când interesele mănăstirii o cereau, părintele Lavrentie era în ascultare ziua și noaptea. Fiind șofer pe mașinile mănăstirii, era adesea solicitat pentru aprovizionare cu alimente, materiale de construcții, lemn etc. Când situația o impunea, de la revărsatul zorilor până ce soarele scăpăta spre amurg, părintele Lavrentie, alături de economul mănăstirii, trudea la muncile câmpului: arat, discuit, prășit, cosit, adunat și depozitat fân.

Râvnitor și împlinitor a multor ascultări în obștea Neamțului, viața arhidiaconului Lavrentie s-a schimbat dramatic acum trei ani, când a fost diagnosticat cu o boală cumplită. Cu aceeași privire senină, binevoitoare, părintele își trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Cu multă evlavie la Maica Domnului, care prin sfânta sa icoană prote­guiește ctitoria Mușatinilor de mai bine de șase secole, poposea adesea în fața ei, rugând-o cu lacrimi să-i dea putere și necurmată credință în lupta cu boala.

Am văzut în viața părintelui Lavrentie cum se duce Crucea înțe­leasă ca suferință. Răbdător în durere, cu nădejde în tămăduire, dar și în purtarea de grijă a Taumatur­gului desăvârșit, monahul suferind și-a asumat boala, făcând din ea cale către Cer, drum spre Înviere. Oare cine putea să-L înțeleagă mai bine decât Mântuitorul Hristos, Care Și-a dus povara Crucii cu nesfârșită dragoste și compasiune pentru omul cel căzut.

Spun aceasta ca unul ce i-am fost duhovnic în ultimii ani de viață, fiind martor la multele sale lacrimi și rugăciuni către Părintele Ceresc, prin care-i cerea îndurare și dezlegare de suferință. Din liniștea ce o primea de Sus, dar și din demnitatea suferindului monah cu care își purta boala, am înțeles ce-i spunea Hristos Domnul, întărindu-l în această luptă cu suferința: „Nu lăsa necazul, încercarea, neputința sau sufe­rința să ne despartă, ci folosește-le pe toate în așa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine”. Călugărul nu a ieșit din îndemnul Răscumpărătorului său. A tăcut, suferind; a nădăjduit, s-a rugat; a iubit luptând, dar niciodată cârtind.

La ultima întâlnire, părintele Lavrentie era împăcat și liniștit, dar și încrezător în vindecare, deși boala îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeșnic. Nu bănuiam că peste doar două luni voi primi trista veste că s-a grăbit să se întâlnească cu Mântuitorul Hristos, Cel ce prin a Sa moarte a biruit moartea, făcându-ne tuturor cale către Cer.

În clipele de suferință, Dumnezeu i-a hărăzit aproape doi frați de cin, care l-au ajutat și l-au întă­rit în lupta cu boala: părintele protosinghel Ioachim Ceaușu, starețul Mănăstirii „Duminica Sfinților Români” din Șoseaua Olteniței, Bu­cu­rești, cu metania din Mănăstirea Neamț, și părintele protosinghel Galaction Suharu, egumenul Schitului Băiceni din ținutul vestitelor podgorii de la Cotnari, Iași, care aparține tot de Lavra Neam­țului. Cei doi s-au făcut ca Simon din Cirene, care, atunci când Domnul Hristos Se prăbușea sub greutatea Crucii, L-a ajutat s-o poarte către Golgota. Când neputința și sufe­rința îl încovoiau pe părintele Lavrentie, cei doi părinți i-au stat aproape, făcându-se pildă de dăruire și slujire. În cetatea Bucureș­tilor, acolo unde arhidiaconul Lavrentie a fost tratat cu ajutorul și mijlocirea părintelui stareț Ioachim, mănăstirea cu hramul „Duminica Sfinților Români”, ctitoria vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, a devenit a doua casă pentru părintele Lavrentie. După ce a ferit dvera acestui veac, în preafrumoasa biserică de la această mănăstire bucureșteană a și fost depus și prohodit întâiași dată, înainte de a fi adus acasă, în mănăstirea dragă sufletului său.

La întâiul priveghi i-au stat aproape doi ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, cu metania din Neamț: Preasfin­țitul Părinte Varlaam Ploieș­teanul și Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul. Cel din urmă ierarh a fost martor chiar la slujba de tundere în monahism a părintelui Lavrentie. Acum, ca semn de pre­țuire pentru ascultarea și râvna monahului nemțean, cei doi vlădici l-au prohodit și i-au citit rugăciunile de dezlegare rânduite.

În ajunul Duminicii a treia din Postul Păresimilor, întristata obște nemțeană a dat țărânei trupul cel fără de viață al părintelui Lavrentie Țurcanu, care va aștepta Ziua cea mare a Învierii în cimitirul aflat nu departe de streașina strălucitei ctitorii ștefaniene de la Neamț, dar sufletul său, ușurat și izbăvit prin suferință, s-a înfățișat curat îna­intea Nemitarnicului Judecător, rostind ca odinioară Marele Mucenic și Arhidiacon Lavrentie, în chinurile muceniciei: „Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, pentru că m-ai învrednicit să intru pe porțile Împărăției Tale”.